As fi dorit

Iubirea nu-i un vis ce trece,

nici vânt ce uită să mai bată,

e râu ce-n pieptul tău se-apleacă

și sapă-n stânci fără să sece.

E foc ce nu-ntreabă dacă poate,

arzând și palme, și destine,

dar cine-n flăcări nu se zbate

n-a fost iubit pe deplin bine.

Iubirea nu e doar lumină,

e și furtună, și tăcere,

e dor ce mușcă și alină,

e drum ce-și cere înviere.

Căci cine-a fost iubit odată

rămâne veșnic împărțit—

o parte-i stea ce stă de pază,

o parte-i rană ce-a iubit.

Plouă în septembrie 

Natura se usucă.

Totu-i vis și feerie

Și mă apucă un dor de ducă.

Ascult ploaia cum cade lin

Mii de gânduri trec prin minte,

Parcă aud un glas divin,

Ce mi-l aduc aminte 

Încerc să-mi vin în fire...

Minutele trec în neștire 

Stau și privesc

Sus pe lângă mănăstire 

Mintea încerc să îmi golesc...

Luminează-mi Doamne calea

Ca din vis să ma trezesc

Fiindcă mă apucă jalea

Că nu am ce îmi doresc 

Septembrie. Plouă mărunt 

Sentimentele mi se ascund

Rămân doar triste,ascunse în mine

E greu,și dor, și fără tine...

Plâng chitările în parcul întunecat,

picăturile de ploaie cad abrupt,

lovesc băncile bandajate de călători nevinovați

și până și toamna se revoltă în fața mea.

Mă apasă vântul pe rana deschisă,

dar parcă durerea e ca o umbră

ce mă urmărește, dar nu se face simțită,

ca un regret pe care-l ai toată viața.

Îmi șoptește o voce în ureche

cuvinte calde, însă în zadar

când glasul tău de gheață e tot ce cunosc

și tot ce mă face să nu vreau să dispar.

Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi

și atingerea ta mă arde cu dor,

pe când trupul mi-e o explozie de amor.

Mi-ai lăsat în vene o toamnă

Și pleoapele grele de ploi,

În piept îmi cad frunze uscate,

Și pașii îmi sună goi.

Tu ești vara ce s-a stins devreme,

Lăsând în pământ doar noroi,

Eu sunt copacul care te-a crezut,

Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.

Dar toamna nu plânge, doar știe

Că iernile vin și se duc,

Și chiar de azi tremură vântul,

A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita

Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles

Când două zâmbete plutind ating lumina

Răsare floare cu petale-n curcubeu

A fi iubit e pur și simplu o minune

Să te iubească cel iubit deja-i divin

De nu se-ntâmplă e o pacoste amară

Te udă ploile iscate din senin

Toate iubirile răsar născute oarbe

Fără de apă cresc uscându-se de vii

Călcate nu vor reuși să înflorească

Apă sărată și durere vor primi

De ce iubind nu ești iubit e o dilemă

Când o cari singur universul a greșit

Două făpturi călătorind nu rezonează

Devine greu de suportat un ‚a iubi’

Te cauți singur întâlnind o rătăcire

Toate-ntrebările răspund nedeslușit

Drumul se-ndoaie după urma de iubire

Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit

‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu

...și mi se frânge dorul

decât de mult astept

să vii o clipă..

de-o ultimă imbratișare

durerea zilnic crește

și parca nu e drept

ca ne-am pierdut în vânt

ca fumul de tigară...

Iti doresc eu fericire,bucurie si succes
Da -le celora din jur, stralucirea mea
Inima sa-ti fie plina de iubire ca in vis
Acufunda -ma copilo in dragostea ta
Unde te-as vedea, sa te salut
Unde te- as intilni, sa te sarut
Tu esti mindra mea aleasa
Imi esti steaua de pe cer
Ce n-as da sa-mi fii mireasa
Cit astept , dar inca sper
Tu da-i zilei,frumusete
Florilor , a ta culoare
Cerului ii da-i tu stele
Mie, raza ta de soare

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

Străzi pustii si-aglomerate
Cît şi vechi, atît şi-nalte
Lume e, dar sunt străin
Cu picturi, fără stăpîn
Case se întîlnesc pe drum
Alb, modern şi-ncăpătoare
Oameni mici şi mari de-acum
Ei păşesc, cu-alor dreptate
Oare toţi îşi au cămin!
Locul său, cel care des
E numit de noi: "Acasă"
Pleci, dar te întorci mereu
Vin şi eu, spre casă.
Nins să fie, sau să ploaie
Să alergi doar după soare
Cînd eşti printre spini
Dar mereu sub nori.
Fericirea e în clipa
Ce n-o preţuieşti
Teama, frica si dorinţa
Tu acasă eşti?
Cînd stabilul e ştiut
Că nu se cunoaşte
Bucuria o resimţi
Dar de ea n-ai parte.

Am să trec la fapte, lume
N-o să mă ascund sub glume,
Eu de mîine plec departe,
Plec in zi, revin în noapte.

Căutînd prin nori comoara,
Voi cînta, plînînd ghitara.
Voi culege prin cimpii,
Flori - alese, stele - mii.

De ce mă faci să plîng, să-mi amintesc mereu
De ce mă murdărești, tu ție-ți faci mai rău
Tu nu esti vesnic, te nasti si pieri
Pe cind eu secole ramin, si-n amintiri...
Si-n aminitiri pastrez eu , clipele frumoase
Si-n amintiri pastrez, acele zile false
Pe cit ma faci sa rid, imi scrii tu admiratii
Pe-atit ma faci sa pling, scriindu-mi aberatii
Imi place sa pastrez poeme, dedicatii
Caci eu sunt viitorul, puntea intre generatii
De na-si fi eu la sigur tu nai fi
Pentru ca fila alba nu poate povesti

Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.

Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!

As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.