Cum să-ți spun?

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

Acolo unde timpul își pierde a sa măsură,

Și umbra din tăcere își leapădă chipul greu,

Se deschide o poartă spre-o tainică noapte pură,

Unde nu mai există nici capăt, nici Dumnezeu.

Stelele cad ca frunzele pe-un drum fără de margini,

Iar gândul aleargă prin cosmos,ca  un vultur rănit,

Căutând printre veacuri și-n vechile lor dogme arse,

O frântură de taină dincolo de infinit.

Nu-i frig, nu-i lumină, nu-i viață și nici moarte,

Ci doar o tăcere adâncă, un cântec oprit din zbor,

Și simți cum tot universul se pierde într-o altă carte,

Unde sufletul-slugă devine brusc creator.

Dacă-ți lași pașii să treacă de pragul cel de taină,

Vezi cum lumea se topește în pulbere de vis,

Și îmbraci pentru vecie o nevăzută haină,

În tăcerea albă, sfântă, dincolo de "Infinit".

Ce înseamnă să fii om într-o lume de gheață,

În care secundele curg ca un ceas necruțător,

Să porți pe umeri o scurtă, trecătoare viață

Și-un suflet ce cere mereu un alt zbor?

Înseamnă să știi să plângi fără o vină,

Să ierți o greșeală ce greu te-a lovit,

Să cauți prin noapte o scânteie de lumină

Și să te ridici când totul s-a prăbușit.

Înseamnă să fii o punte între lut și stele,

Să ai în piept un ocean de tăceri,

Să arzi deopotrivă în mii de doruri grele

Și să te întorci mereu la propriile-ți ieri.

E să simți că durerea te rupe în două,

Dar mâine tot tu să găsești un cuvânt,

Să crezi iar în soare după o ploaie nouă

Și să lași după tine un simplu legământ:

Că n-ai fost o stâncă de neclintit pe lume,

Ci-un fir de iarbă bătut de vânt și de scrum,

Care a știut să iubească, să sufere și să spere...

Și-a lăsat o lumină pe-un întunecat drum.

Rostogolit pe foi îngălbenite,

Un text nescris, dar presărat cu pași,

Cu replicile fixe sau șoptite

Pe care le repetați și le lăsați.

Intri în scenă fără de repetiții,

Lumina cade aprinsă pe obraz,

Te trezești purtând vechi tradiții,

Între comedie, dor și necaz.

Regizorul ascuns e timpul însuși,

Răsucește filele fără răgaz,

Iar tu înveți din zâmbete și plânsuri

Să nu rămâi un simplu personaj din scenariu generat.

Ai roluri multe: fiu, prieten, frate,

Erou în nopți și mască dimineața,

Dar dincolo de cortine și de șoapte,

Tu ești cel care-și desenează viața.

Nu căuta un final dinainte scris,

Nu-ți pune actele sub un greu sigiliu,

Căci cel mai frumos și luminos vis

Se scrie-n prezent, cât tu mai ești viu.

Așa că joacă-ți rolul cu mândrie,

Chiar dacă pașii uneori mai cad,

Din fiecare pagină ce vine,

Fă o operă ce să nu aibă nici apus, nici gard.

Du-mä, trenule, departe,

Pe un tărâm necunoscut,

Unde visele deșarte,

Pot răzbate din trecut..

Unde soarele zâmbește 

Și presară flori.

Iar luna îmi șoptește,

Învăluindu -mă -n fiori.

Dacă mă scaldă cerul,

Mă usucă vântul.

Ori mă cuprinde gerul,

Mă va încălzi pământul..

Iar valurile mării 

Mă vor feri de stânci 

Și -n freamătul serii,

Pălesc rănile adânci..

Te voi zäri la răsărit 

Din iluzii renăscut 

Și pe chipul tău iubit,

Sărutul unui început..

Daca vrei sa mă cunoști privește vârsta inimii mele,

Ea-mi spune sa port coroniță cu flori,

Că pot atinge stele..

Mă contopesc cu lumina din zori,

In urechi îmi pun perle,

Rad,mă scald in culori,

Dansez in ploaie pe ritmul inimii mele.

Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...