Epigrame X

Se-aude-n mine iarba cum mă cheamă,

Cu rădăcini de umbră mă-nvelesc,

Îmi cresc pe tâmple frunze de aramă,

Iar pașii mei prin timp se-nzepezesc.

Pe umeri port tăceri de altădată,

Ca pe o haină roasă de-nserări,

Și-n pieptul meu o mare tulburată,

Cu fiecare val mi-aduce alte stări.

Iar când mă-ntorc în mine ca acasă,

Cu ușile zidite-n fragede amintiri,

Găsesc lumina caldă și frumoasă,

Ce o purta măicuța dragă în priviri.

În mine mierla-și cântă însingurarea,

Mă desfrunzesc de ani ca o pădure,

De plânset ochii și-au schimbat culoarea,

Și mă rog zilnic nopții să mă fure.

Din umbra vremii cad încet cuvinte,

Ca niște frunze lipsite de copac,

Le-adun la piept, le leg de cele sfinte,

Și peste rană le presar ca leac.

Dar vai, cum vântul mă destramă,

În brume reci prin toamnă rătăcind,

Rămân în lume ca o veche ramă,

Dintr-un tablou cu luna înflorind.

Răspuns la epigrama mea

El n-a uitat de a mea epigramă,

Primi-i chiar astăzi telegramă,

Îmi critica gelos soția și amanta,

Dar a uitat ca să mai scrie poanta.

Pețire de la socru

Îl tot îndemna cadâna,

Să vină să-i ceară mâna,

A făcut-o dimineață,

Și-a primit un pumn în față.

Unui inginer constructor

A constatat că podul palmei sale,

Necesită urgent înc-un pivot,

Și din convingeri pur profesionale,

Își mișcă mâna doar din cot.

Unei călcătoare

E aburită zilnic la serviciu,

Dar niciodată n-a cedat,

Și acceptă acest sacrificiu,

Turnând apă-n fierul de călcat.

Unui neînţeles

Mereu când îţi exprimi doleanţa,

Vorbeşti cu ton şi interes,

Vreo două ore nu-ţi mai tace clanţa,

Dar tot nimic n-am înţeles.

Ipohondra 

E o minune medicală,

De cancere s-a lecuit,

Dar adevărata-i boală,

E un sindrom închipuit.

Uneia cu diabet,

Mănânci întruna fripturi și ciorbe fine,

Înfuleci prăjituri şi bei sucuri la PET,

Apoi te plângi că nu îţi este bine,

Şi c-o să mori subit de diabet.

Unui macho

Te dădeai cocoş la tine în grădină,

Dar ieri subit frumoasa-ţi concubină,

După un sex nereuşit şi un pahar de ţuică,

S-a hotărât să te numească Puică.

Unui cap pătrat

Ai fost scăpat în cap de mic,

Acuma eşti înalt, sprinţar, voinic

Total recuperat se spune că ai fost,

Dar mă-ndoiesc, căci pari cam prost.

Unui pamfletar

Pamflete ameninţi c-o să ne scrii,

Şi-o să-i înţepi pe toţi din plin,

Dar ai omis un lucru ce îl ştii,

Că doar soţia ţi-i plină de venin.

În largul tăcerii, un tunet ascuns,

Îmi sună în piept ca un gând nerostit,

O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,

Deschide porți vechi spre un timp infinit.

Din pulberea nopții îmi fac un altar,

Cu stele asfințite și oceane de jar,

Iar gândul mă duce, străin și hoinar,

Prin somnul uitării, într-un vis secular.

Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,

Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,

Dar glasul iubirii, din visuri desprins,

Purcede prin mine și intră-n pământ.

Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,

Un cântec uitat între cer și pământ,

Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,

Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.

Când cântă pământul,

Şi pasărea tace,

Fur liniştea lunii,

Şi-o ascund în găoace.

Când tace dumbrava,

Şi pasărea cântă,

Fur liniştea serii,

Ca ea să m-ascundă.

Când tace pământul,

Şi pasărea-i dusă,

Razele albe ale lunii,

Îmi pătrund pe sub uşă.

Când cântă dumbrava,

Şi pasărea vine,

Pre-umblu pământul,

Cu luna în mine.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Dacă aș ști că mâinile mele

au atins aerul unde tocmai ai respirat,

mi le-aș lega la spate,

să nu-ți tulbur tăcerea.

Dacă aș ști că într-o zi

ai rostit numele meu în gând,

ți l-aș șterge de pe buze,

să nu-l mai poți rosti cu sunet,

să fiu numai pentru tine,

în mintea ta.

Nu vreau să te am.

Vreau să mă aștepți.

Ca o rană care nu sângerează

decât când iubește cu adevărat.

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

Ascultă bine aceste lacrimi

Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,

Ascunde-te de-a tale patimi

Și amintește-ți a lor sensuri.

N-ar fi frumos să arăt spre vină

Și nici măcar să mă apropii,

Dar, transformându-mă în ruină,

Mă calci ușor cu dosul tălpii.

Mă distrugi cu indiferența,

Crezând că-mi dai doar libertate,

Dar eu aș vrea să-ți simt prezența

În suflet, pe o eternitate.

Din vina ta, ușor iubesc,

Crezând și-n simpla lor vrăjeală,

Dar ajung doar să greșesc,

Fiind doar a lor „momeală”.

Îți simt dragostea-n privire,

Tulburată-n fiecare seară.

Păcat că nu-i poți da citire

Sufletului ce te doboară.

M-ai rănit cu a ta tăcere,

Cu lipsa ce nu mă salva.

Am căutat mereu putere,

Dar, tată, oare te mai pot avea?

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Că stau în fața Ta, smerit și apăsat de vină, 
O, Doamne, Milostiv așa cum știu că ești, 
Mă iartă și mă trece de porțile cerești... 

O, Doamne, în genunchi mă-ntorc la Tine, 
Că-i timpul viu al sărbătorilor creștine, 
Și-acuma stau umil în umbra tălpii Tale, 
Cu umerii împovărați de albele petale... 

Oricât aș fi strivit de suferința grea, 
Și-oricât de mare-n viață ispita mi-ar părea,
Aceasta-i crucea pe care voi s-o port în spate,
Căci știu că Tu-mi vei de putere peste toate...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Și-arată-mi holda cerului de stele plină, 
O, Doamne, arată-mi soarele și luna, 
Și îngerii ce cântă-n slava Ta, întotdeauna... 

 tot ce n-am simtit, de ce as simtii acum?

 cand totul cade, cade

 si noi cadem, intr-o mare de noroi

 poate daca..

 de ce oare?

 de cand? pana unde?

 tu vezi cat iti este greu in suflet.

 alergi, alergi, dar pana cand?

 unde sa merg, cand totul e desert?

 Eu, cu mine

 Tu, cu tine

 unde sa fug? totul e-n ceata

 de ce sa alerg, cand totu-n jur e gheata.

 dar eu visez, poate am sa scap

 o sa ma ascund intr-un taram ascuns,

 uitat de lume, inapoiat.

 dar am sa plec?

 el, tu, eu, ea

 Cine sunt eu? el, tu, eu, ea.

Incepi sa te ineci, caci nici un ochi nu te admira, nici un gand nu te ajunge si nici un glas nu ti rosteste numele. Cat de mult trebuie sa fi, cat spatiu trebuie sa ocupi, cata zarva trebuie sa faci ca sa intorci un cap.  Te scufunzi, fiindca  totul e translucid, iar un registru de intalniri se vede prin tine. Esti un ecou printre glasuri ferme si o oglinda printre fete, si totusi te intrebi” Nici de tine nu ti convine”. Te scufunzi, pentru ca universal tau e plin si totusi traiesti la periferie. Te invarti cu trenul, un psager clandestine.   ” Ah, oare cum o fi in inima orasului! ” , iar portile in nas ti se inchid. Te scufunzi, dar apa e aceeasi, si malul, si turnul de veghe. Din barca sar cu toti si trec , nici o privire, caci ei acum invata ,”Iar ea innoata bine”, atat stiu despre tine. Picioarele ti sunt grele, si bijuterii sau adunat de parca nici nu au existat.  Si totusi au existat mai mult decat tine, ah, iar te ineci si nu ai de ce sa te apuci, caci apa e aceeasi, si tu esti tot la fel.

Te iubesc,omule!

Știi de ce?

Pentru că cred în lumina din tine!

Să-ți spun ceva:Ești frumos!

Zâmbești,nu-i așa?

Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!

Ghicesc?

Și sufletul îți zâmbește acum.

Ești minunat,și tu știi!

Doar că lumea uneori 

Ne otrăvește cu gândul ei gri.

Eu iubesc inima ta 

Pentru că știu ca din sămânță iubirii 

Rasare lumina din tine..

Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..