Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 14 martie
Vizualizări: 87
Poezii din aceiaşi categorie
Epilog
În noaptea plină de umbre mă topesc,
Lângă tine, cu tăceri ce nu le înțeleg,
Căci iubirea mea se topește, o mărturisesc,
Și în inimă doar cenușa ți-o așez.
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Joc/1
piese geometrice
dintr-un puzzle tangram
reconfigurează perspectiva.
%
triunghiuri echilaterale
rotite- n
sensul invers al acelor
de ceasornic ,
asemenea ceții,
dezorientează trecerea.
trăiri
râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez
doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi
doamne...
ce bine e să fii femeie
Solitudine
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Epilog
În noaptea plină de umbre mă topesc,
Lângă tine, cu tăceri ce nu le înțeleg,
Căci iubirea mea se topește, o mărturisesc,
Și în inimă doar cenușa ți-o așez.
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Joc/1
piese geometrice
dintr-un puzzle tangram
reconfigurează perspectiva.
%
triunghiuri echilaterale
rotite- n
sensul invers al acelor
de ceasornic ,
asemenea ceții,
dezorientează trecerea.
trăiri
râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez
doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi
doamne...
ce bine e să fii femeie
Solitudine
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Alte poezii ale autorului
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Sarbatoare
În valea viselor albe, de iarnă împodobită,
Viața dansează în lumini, o poveste împletită.
Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,
O melodie de bucurie, de colindă fermecată.
Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,
Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.
Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,
Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.
Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,
Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.
Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,
Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.
În căldura căminului, cu focul suierand,
Familia se adună, cu sufletele vibrând.
Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,
Iarna e o sărbătoare, o poveste făurită cu mâinile iernii mame.
Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,
Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.
Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,
Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.
Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,
Sărbătorește viața, cu inima și drag.
În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,
Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Fugarii
Când vine criza, grea ca plumbul,
Și afacerea-și vede sfârșitul,
Șefii, odinioară-n vârful lumii,
Își strâng averile, fără rușine
.
Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,
Lăsând echipajul în suferință,
Își spală mâinile de orice datorie,
Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.
Ca niște șobolani, prin întuneric fug,
Lăsând în urmă datorii și durere,
Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,
Își plâng soarta și pierderea.
Dar dreptatea, spun că-și va face loc,
Și vinovații vor plăti scump,
Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,
Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Sarbatoare
În valea viselor albe, de iarnă împodobită,
Viața dansează în lumini, o poveste împletită.
Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,
O melodie de bucurie, de colindă fermecată.
Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,
Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.
Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,
Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.
Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,
Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.
Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,
Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.
În căldura căminului, cu focul suierand,
Familia se adună, cu sufletele vibrând.
Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,
Iarna e o sărbătoare, o poveste făurită cu mâinile iernii mame.
Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,
Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.
Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,
Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.
Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,
Sărbătorește viața, cu inima și drag.
În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,
Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Fugarii
Când vine criza, grea ca plumbul,
Și afacerea-și vede sfârșitul,
Șefii, odinioară-n vârful lumii,
Își strâng averile, fără rușine
.
Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,
Lăsând echipajul în suferință,
Își spală mâinile de orice datorie,
Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.
Ca niște șobolani, prin întuneric fug,
Lăsând în urmă datorii și durere,
Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,
Își plâng soarta și pierderea.
Dar dreptatea, spun că-și va face loc,
Și vinovații vor plăti scump,
Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,
Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.