Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 14 martie
Vizualizări: 60
Poezii din aceiaşi categorie
Necunoscuta
Mă uit la necunoscuți
când lumina-ncet apare.
Mă uit timid la o străină
care pare-ncrezătoare.
Mă uit și-ncep să cercetez:
ochi. nas. buze. nas. ochi.
ceva în suflet mi-a murit.
totuși... parcă te cunosc.
Doi ochi, o gură și un nas:
nimic deosebit.
totuși... ne-am mai întâlnit.
Mă uit la necunoscuți
atunci când soarele răsare.
Mă uit în oglindă.
Cred ca m am îmbolnavit…
Cred că m- am îmbolnavit de moarte
Într-o zi când m-am născut
un gust amar de tristete ma roade ,
adanc in suflet cand m-adun...
De ce a trebuit sa ma nasc ?
sa pot sa mor de suparare ?
nimanui sa nu i pese ,
de a mea inima muritoare ...
Poate asa a fost sa fie
intr- un chin ca sa ma nasc .
cea mai mare povara a lumii
inima cea cu necaz ...
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Necunoscuta
Mă uit la necunoscuți
când lumina-ncet apare.
Mă uit timid la o străină
care pare-ncrezătoare.
Mă uit și-ncep să cercetez:
ochi. nas. buze. nas. ochi.
ceva în suflet mi-a murit.
totuși... parcă te cunosc.
Doi ochi, o gură și un nas:
nimic deosebit.
totuși... ne-am mai întâlnit.
Mă uit la necunoscuți
atunci când soarele răsare.
Mă uit în oglindă.
Cred ca m am îmbolnavit…
Cred că m- am îmbolnavit de moarte
Într-o zi când m-am născut
un gust amar de tristete ma roade ,
adanc in suflet cand m-adun...
De ce a trebuit sa ma nasc ?
sa pot sa mor de suparare ?
nimanui sa nu i pese ,
de a mea inima muritoare ...
Poate asa a fost sa fie
intr- un chin ca sa ma nasc .
cea mai mare povara a lumii
inima cea cu necaz ...
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Alte poezii ale autorului
Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Nehotărâtul
În adâncul serii cu umbre tulburi,
Se nasc dileme, ca vise suri.
În colțuri de timp, gânduri se ivește,
Dorința de pace, privirea se prinde.
Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,
Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.
Dilema apasă, în liniștea serii,
Retragerea cheamă, cu glas de mister.
În cărțile vremii, cu pagini palide,
Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.
Dar ochii obosiți, privind în urmă,
Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.
O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,
Când sufletul cântă un cântec cu ele.
Retragerea bate, ca un clopot de dor,
Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.
Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,
Se simte cugetul, în suflet ce țipă.
Să te retragi sau să lupți mai departe?
Această dilemă, în minte o poarte.
Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,
Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.
Dar în inimă ecoul trecutului răsună,
În dilema adâncă, viața își croiește calea.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Nehotărâtul
În adâncul serii cu umbre tulburi,
Se nasc dileme, ca vise suri.
În colțuri de timp, gânduri se ivește,
Dorința de pace, privirea se prinde.
Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,
Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.
Dilema apasă, în liniștea serii,
Retragerea cheamă, cu glas de mister.
În cărțile vremii, cu pagini palide,
Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.
Dar ochii obosiți, privind în urmă,
Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.
O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,
Când sufletul cântă un cântec cu ele.
Retragerea bate, ca un clopot de dor,
Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.
Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,
Se simte cugetul, în suflet ce țipă.
Să te retragi sau să lupți mai departe?
Această dilemă, în minte o poarte.
Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,
Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.
Dar în inimă ecoul trecutului răsună,
În dilema adâncă, viața își croiește calea.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.