Două steluțe-n cerul vieții mele,

Au aprins o scânteie de bucurie.

Gemenii tăi, fiică dragă, au ales,

Să-mi aducă-n suflet o melodie.

Bunic voi fi, un rol nou, minunat,

Să-i cresc, să-i învăț, să-i iubesc mereu.

Două inimi mici, ce bat în unison,

Vor fi lumina mea în orice crepuscul.

Voi fi acolo, să le văd primele pași,

Să le citesc povești și să-i ascult.

Să le construiesc castele din nisip,

Și să-i învăț să zboare, să nu se-ncurce.

Un dar ceresc, un vis ce s-a împlinit,

Două suflete pure, ce-mi vor umple viața.

Împreună vom scrie o poveste frumoasă,

O familie unită, plină de viață.

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

Un vânt suflă peste mări și țări,

Un val aduce schimbări și-nvățări.

O rețea nevăzută se întinde,

Lumi diferite, acum se prind.

Credințe vechi, în fața noilor zei,

Caută sens în aceste vremi grele.

E luptă între tradiții și modern,

Între sacru și profan, un etern semn.

Dar poate-n valul globalizării,

Se află și-o șansă de împăcare,

Un dialog între culturi și credințe,

O punte spre înțelegere și iubire.

În ziua când justiția s-a-ncoronat,

Cu salarii-alese, pensii de crai,

 Magistrații, zei neîndurați,

Destine-n mâini, fără de-al lor grai.

Sentințe grele, fără de temei,

Poporul mut, sub jugul lor tăcut,

Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,

În țara-n care dreptatea-i apus.

Dictatori cu robe și-al lor blazon,

Își scriu legile, fără de teamă,

Puterea-i oarbă, fără de rațiune,

Într-un regat unde speranța-i cheamă.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

În martie, când soarele răsare,

Natura-ntreagă prinde iar culoare.

Mărțișorul, simbol de primăvară,

În inimile noastre bucurie-adună iară.

Femei, mame, fiice, flori gingașe,

Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.

Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,

Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.

Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,

Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.

Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,

Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.

Flori delicate, simbol al frumuseții,

Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.

Lalele, ghiocei, narcise și zambile,

Vă dăruim cu drag, în aceste zile.

În martie, când natura se trezește,

Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.

Să prețuim femeile din viața noastră,

Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,

Către ceruri, către stele, către noapte,

Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,

Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.

Există Dumnezeu, o forță creatoare,

Un plan divin, un sens ascuns al vieții?

Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,

Aruncați în cosmos, fără niciun temei?

După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?

Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?

Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,

Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?

Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,

Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?

În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,

Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?

Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,

Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,

Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,

În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.

Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,

Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,

Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,

Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Ai fost... altfel.

Nu pot să explic.

Te-am iubit cu un fel de foc pe care nici măcar eu nu știu cum l-am ținut aprins.

Și uneori mă ardea, dar nu-mi venea să-l sting.

Încă mă gândesc la tine în mijlocul melodiilor. Încă îți asociez versuri care mi-au rupt sufletul.

Și totuși...

Ieri, nu m-a durut.

Ieri te-am putut iubi fără să sufăr.

Poate pentru prima dată.

Poate pentru că am învățat să te port altfel.

Poate pentru că în loc să aștept îmbrățișarea ta, am știut că mi-o  pot imagina și e de ajuns.

Promisiunea 

Mă plimbam fără o țintă anume pe aleile înguste ale unui parc întins, cufundat într-o liniște deplină. Copacii înalți, cu coroane bogate și verzi, își întindeau ramurile peste drum, neatinși de vreo urmă de uscăciune sau degradare. Totul în interiorul parcului părea neatins de timp. În schimb, dincolo de limitele acestui spațiu verde, prin deschiderile dintre frunzișuri, se zăreau clădirile orășelului — multe dintre ele masive, cu fațade din piatră tăiate de crăpături adânci, lăsând să se vadă aceeași amprentă a părăsirii.

Am continuat să pășesc pe aleile pietruite, auzind doar pietrișul mărunțit sub tălpi. Pe măsură ce avansam, aleile s-au ramificat, ducând spre o zonă mai deschisă, amenajată cândva ca spațiu de joacă. Echipamentele din jur arătau părăsite, iar puțin mai departe de ansamblul principal, la marginea unui pâlc de copaci, se afla un scrânciob vechi, solitar. Era o structură simplă din lemn și fier tăcut, decolorat de trecerea anilor.

Pe scândura de lemn a acelui scrânciob ședea Ana, îmbrăcată în rochia ei simplă. Stătea nemișcată, privind spre pământ.

M-am oprit pentru o secundă, apoi am reluat mersul spre ea. Când am făcut ultimii pași, sunetul pașilor mei pe pământul bătătorit a făcut-o să-și ridice ușor capul. M-a văzut și s-a ridicat imediat în picioare. Deși chipul îi rămânea mai departe imposibil de distins, învăluit într-o umbră difuză ce refuza să dispară, ochii ei de culoarea rubinului adâncit în maro mă priveau fix, reflectând o strălucire clară în lumina neutră a parcului.

S-a apropiat câțiva pași de mine și s-a oprit la mică distanță. Când mi s-a adresat direct, în vocea ei subțire și lină se simțea o nuanță vizibilă de agitație și nerăbdare, dar împletită în mod straniu cu un calm profund:

— Vlad, unde ai fost? Te-am așteptat tot timpul ăsta... să nu mă mai lași singură niciodată.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul nemișcat al parcului. Am privit-o fără să fac vreo mișcare bruscă, simțind cum greutatea acelei promisiuni nerostite încă se așeza între noi, în timp ce în fundal scrânciobul vechi rămânea complet nemișcat sub umbra copacilor.

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.