Martie trist

Mă trezesc privind adesea

În gol.

E gol tot orașul.

Și m-am plictisit

Să ma trezesc.

Cărțile îmi stau maldăre

Privindu-mă.

Viața lor e singurul lucru viu.

Și m-apasă.

Claxoane și roți fugind prin ploaie

Sunt tot ce auzi când ești gol

Și tu și întreaga existență.

Atunci mă trezesc

Din amintiri, culcându-mă la 3.

Oja neagră,

Demoralizarea și liniștea din mine

Mă apasă.

O carte groasă citită pe jumătate

Încă mă așteaptă.

Doar ea, firește.

Cum îi poți spune unui copil?

Că totu-i gol?

Și strada și viața ta.

Iar copilul nu-i decât reflexia din oglindă

Ce dispare în noapte.

Și mă trezesc la realitate.

Privesc în gol

Tot ce e relevant.

Și apoi doar aștept să se facă 3

Să dorm.

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pângărit, ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde rămân fără glas, fara regrete.

În zori de zi, când cerul se trezește,

O albastră poveste în suflet pătrunde.

Cuibăresc razele în nori de mătase,

Și-n adierea vântului, visul ascunde.

Ziua albastră, senină și caldă,

Cu a sa tihnă, inimile vrajește.

O simfonie de culori se desfășoară,

În fiecare rază, viața se ivește.

Câmpii de azur se întind la orizont,

Păsări cântătoare se leagănă ușor.

În albastrul senin, gânduri se desprind,

Ca aripile viselor, să zboare în zbor.

În albastrul ochilor, stele strălucesc,

În vălul serii, liniștea se prelinge.

Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,

Cu fiecare clipă, povestea se țese.

Poezia zilei albastre, ca un ecou,

Îmbrățișează lumina și visele noastre.

O simfonie a culorii, un tablou viu,

Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.

Nothing is more important as life.

The fillings for human race too.

A shadow of a wild, unhappy life

Bring wild, said thoughts too.

A sunray over an indefinable life

Gives safety and defines it too.

Nature and abstract to our life

Live we reach to their stimulus too.

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

De-a valma treci cu lung alai și trenă,

Părând că ai un rol neînsemnat, anost,

Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,

Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.

Împrăștii boala vacii peste tot în lume,

Iar taurii geloși, pe coarne au albit,

Mugește luna și-n grajduri face spume,

Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.

Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,

Și-apoi microcipați se reazemă în botă,

Și-așteaptă de la UE vreun director,

Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.

Juncanii de pripas fac educație sexuală,

Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,

Văd filme cu junici ce pasc în  pielea goală,

Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.

De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,

Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,

Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,

Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

În tăcerea nopții, un ecou se-aude,

Un suspin amar, ce cerul îl străbate.

"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,

De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"

Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,

Visuri neîmplinite, flori fără de nume.

Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,

Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.

De ce ai ales să-i chemi la tine,

Când lumea-i plină de frumuseți divine?

De ce n-au gustat din soare și din ploaie,

Din râsete și lacrimi și din iubire?

Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,

O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.

Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,

Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

În ziua de azi, când prețurile cresc,

Și portofelul geme, seacă,

O decizie am luat, un protest,

Azi nu cumpărăm nimic, deloc!

Nici din magazine, nici online,

Nicio plată nu facem, nimic,

E o grevă a consumului, un semn,

Că nu acceptăm orice preț, oricât!

Ne unim cu toți cei ce gândesc la fel,

Și spunem "Stop!" la scumpiri,

Azi nu cumpărăm, e un apel,

La un preț corect, la echilibru!

E ziua în care economisim,

Și stăm departe de tentații,

Azi nu cumpărăm, ne odihnim,

De goana după achiziții!

Azi nu cumpărăm, dar nu uităm,

Că mâine poate fi la fel,

Dar luptăm, nu ne lăsăm,

Pentru un trai decent, un preț rezonabil!

Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,

Un pământ sfânt, moștenire străbună,

Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,

Și s-au scris pagini de istorie străbună.

Într-un colț de lume, unde râurile curg,

Și vântul șoptește povești de demult,

Trăim cu mândrie, sub același cer,

Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.

Naționalismul, flacără ce ne aprinde,

Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,

Ne dă putere să visăm și să zidim,

Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.

Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,

Ne face stăpâni pe destinul nostru,

Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,

Și să ne construim viitorul luminos.

Dar naționalismul, ca orice foc,

Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,

Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,

Ne poate conduce spre prăpastie.

Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,

Să iubim țara, dar și pe cei din jur,

Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,

Și să construim împreună un viitor mai bun.

În grădina vieții noastre,

Cu flori de speranțe și dor,

În fiecare răsărit de soare,

Descoperim un nou izvor.

În colțuri ascunse de taină,

Cu umbre blânde și senine,

Gândurile ca fluturii dansează,

Peste aripi de vise subtile.

Prin noaptea adâncă și veche,

Stelele cântă în hore divine,

Iar luna, un surâs de argint,

Pe cerul nopții îl deschide.

În fiecare pas pe calea timpului,

Culegem fructe din roada zilei,

Și în fiecare clipă trecătoare,

Simțim că iubirea ne învăluie.

Așa că hoinărim prin grădina vieții,

Cu inimile pline de bucurie,

Culegând zâmbete și clipe frumoase,

În povestea noastră, fără sfârșit să fie.