Gânduri 2

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

Astăzi, ca niciodată,

Sufletul e mai deschis.

Nu te mai aștept la poartă,

Nici să te mai văd în vis.

Am înțeles, pentru totdeauna,

Viața ne-a dat alt destin.

Tu rămâi, așteaptă o alta,

Să te scape de-al tău chin.

Ești ca împărțirea la zero,

Suflet nedefinit.

A mea inimă te rog iart-o,

Fericirea și-a găsit.

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

De ce se numește trecut?

De ce,fiindcă simt că nu mai trece.

Simt că rămâne înfipt în șale

Rămâne mai rău ca la-nceput

Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.

De ce trebuie să te descrie

Niște vorbe vechi ca mama?

Vechi,încă din copilărie.

Greșeli făcute de un om necunoscător

De un om care doar se plimba seara.

Urăsc acest trecut netrecător

Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri

Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang

Bine și rău, plin de oștiri.

Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.

Neașteptându-mă,

Așteaptă după mine.

Pândește,mă sună,

Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…

Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,

La chipul tău blând, la vocea ta clară,

Sora mea dragă, lumină din stele,

Mi-e dor să te am aproape de ele.

Anii ne-au dus pe cărări diferite,

Dar inima mea te păstrează învinsă,

Oricât de departe, iubirea rămâne,

Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.

Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,

Cum alergam desculți printre coclauri,

Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,

Erai jumătatea din sufletul micii.

Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,

Sora mea dulce, cu chip luminat,

Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,

Să râdem din nou, să ne regăsim.

Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,

În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,

Te port în suflet, ca pe-o comoară,

Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.

Aș da orice să-ți simt iar privirea,

Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,

Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,

Când sora mea dragă e prea depărtat.

Te chem în tăcere, te strig în visare,

Sora mea scumpă, ești a mea alinare,

Oricât de departe ne-ar duce destinul,

În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.

Aș dori mereu să-nmugur,

Să port haina roz a naturii,

Să-nfloresc la bun augur

Și să țin pur simțul firii.

Să aud susur de izvoare,

Să văd mereu albastru cer,

Cântecul să mă-nfioare

În spirit liniștit și de mister.

Silueta blândă a vieții

Se-apleacă asupra sufletului,

Așa cum roua dimineții

Aduce împrospătarea aerului.

Speranța zorilor vieții însorite

Ce îți așterne tiptil în suflet,

Miresmele dulci și întinerite

Ale dorinței pornite din cuget.

Să nu-nvinuiești iar destinul

Că de-abia azi după atâta chin,

Poți iarăși să privești seninul

Și să nu te simți privită ca manechin.

Dar nu ursita-ți poartă vina,

Că n-ai văzut nici flori, nici stele,

Ci în principiile tale-i rădăcina

Căci ai omis să mai urci crestele.

Ce zi frumoasă de toamnă!

Nuanțe de galben-roșiatic,

Maroniul frunzelor stă s-adoarmă

Și crează momentul romantic.

Copacii încearcă să mențină

Bucuria și căldura zilelor de vară.

Dar totul se transformă în rutină

Și așteaptă iarna ca pe-o povară.

Păsările în zbor, zgomotoase,

Duc al lor cântec și trilul duios,

Pe meleaguri mai călduroase

Înfruntând un drum anevoios.

Tiptilii pași ce cutreieră aleile

Prin foșnetul de frunze moarte,

Găsesc în toamnă plăcerile

Unui gând ce se pierde-n noapte.

Poate că azi nu sunt atât de sigură,

Cum ieri am fost perfect convinsă,

Că mâine nu voi mai fi singură

În lupta vieții, care părea învinsă.

Principalele simboluri ale vieții,

Apa, aerul, pământul și focul

Sunt elemente necesare tinereții

Ca să croiești bătrâneții cojocul.

Filozofia tuturor trăirilor noastre

Își lasă amprenta dedicatoare

În gândurile și inimile noastre,

Liniștitoare și binefăcătoare.

Așa senină, calmă și duioasă,

Stai toată ziua închisă-n casă.

Tu nu ieși decât când e soare,

Și când vântul împrăștie boare.

Te-așezi dimineața pe prag,

Și-n taină gândești la cel drag.

Cu o carte în mână, visezi

La sentimentele ce le posezi.

Și așa gânditoare tu stai,

Până ce-ncet după plai,

Soarele roșiatic s-ascunde,

Și Luna cum iese din unde.

Și tot gândind cu ochii-n zări,

În pieptu-ți mic svâcnesc cântări.

Și cântecu-ți de dor e plin

Și-n inimă-ți înfipt un spin.

Ce dor nebun de el îți este.

Ai vrea să-l vezi săltând pe creste,

Și vântul și ploaia-nfruntând,

Doar dorul să-l aducă-n curând.

Dar vise sunt toate și fum.

Departe-i de tine acum.

Tu-ncearcă cât poți ca să uiți

De ochii căprui cei tăcuți.

Dacă zilele ar fi ca nopțile,

Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.

Dacă vocea ar fi mută,

Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.

Dacă sentimentele nu ar exista,

S-ar așterne o tăcere rece.

Dacă nu ar exista o clipă tandră,

Sufletul ar îngheța în neant.

Dacă nu ar exista culorile,

Totul s-ar adânci în umbră.

Dacă forme nu ar exista,

Fondul nu ar mai avea sens.

Dacă omul din noi n-ar exista,

Omenia ar fi îngropată-n nefast,

Și sălbăticia sentimentelor

Ar dezvălui monstrul uman.