Vechea bucurie

Când viața mă lovește și simt că nu mi-e bine,

Te rog pe tine Doamne, rămâi lângă mine

De am uitat să mulțumesc, pentru ce am primit,

Doamne,tu ai fost bun și nu m-ai pedepsit 

Știu că am păcate, știu că mereu greșesc,

Prin ceea ce fac ,sau ceea ce gândesc 

Dar cred cu tărie, că tu Doamne poți,

Să ne iubești și să ne ierți pe toți.

Doar tu Doamne,ne mai poți salva,

De iadul ce ne așteaptă și de pedeapsa grea

Tu ești Doamne,al nostru creator,

Și te rog,de va fi să mor 

Să nu mă lași să cad în iad in jos,

Să mă ridici de merit,in al Tău Rai frumos!

Viață, cât îmi ești de lungă? 

Te sfârșești curând,

Sau lași să îmi ajungă 

Zilele,să îmi pot curăța,

Sufletul de otrava ta.

Tu viață,ești uneori frumoasă 

Dar și grea și dureroasă 

Ne dai azi să avem de toate,

Să nu ne gândim la moarte

Mai apoi,ne lași pustii,

Fără zâmbet, bucurii ,

Oamenii îi dai morții

Știu că vom muri cu toții,

Dar fi mai blândă și mai dulce

Până mi s-o face cruce !

Eram copil de vreo trei ani, dormeam lângă mămica,

Când m-a trezit larma de afară și m-a cuprind frica

Iar tata a sărit din pat și a fugit afară ,

Apoi intrând în casă a spus că au fost lupii iară.

Am înțeles ce s-a întâmplat, deși eram mică,

Că toți câinii lătrau cu tot mai multă frică 

Șireții lupi au atacat și au prins-o pe Lupoaia,

Cățeaua noastră cea bătrână, așa ne-a spus el,tata

De atunci,in fiecare iarnă am tot auzit,

Cum câinii latră tot mai tare iar unul a sfârșit 

Mereu ,mereu lupii veneau și prindeau câte un câine,

Și noaptea așteptam cu teamă,ziua cea de mâine 

Așa am copilărit, aproape de pădurea deasă,

Ce-i plină de fiare înfometate,ce veneau lângă casă 

Și ne făceau să pierdem, câinii cei dragi nouă, întruna,

In fiecare noapte din iarnă,când răsărea luna!

Cândva demult,s-au întâlnit ,

O fată și un băiat 

Fata mereu și-a dorit 

Să -l aibă de bărbat 

Dar el cu ochi alunecoși ,

Nu a putut să stea

Și când erau mai norocoși, 

A rămas doar ea.

A plâns știind că a plecat 

Dar iată că în timp,

Iubirea lor a reînviat 

Și au știut ce simt

Numai că de această dată ,

Nu le-a fost permis

Poate de a lor soartă,

Sau nu le-a fost lor scris!

Doare atât de tare , sufletul în mine,

Aș vrea să fi aici, să te cuprind în brațe 

Dar tu nu mai știi ce simt eu pentru tine,

Însă eu încă îmi fac speranțe 

Încă simt, încă vreau,doar că nu-ți pot spune,

Tu ești acum trecutul meu și o lecție învățată 

Iar tot ce a fost cu noi,incer,încet apune 

Inima mea,se numește resemnată!

De vezi un biet animal, flămând și speriat,

Nu-l goni,nu-i face rău, că-ți vei face păcat 

Destul este lovit de soartă și nu-i este bine,

Nu ar avea nevoie de încă un șut și de la tine.

De nu-l poți ajuta sau nu-i ești de folos,

Poate vine altul și îi aruncă un os

Doar lasă-l să respire și nu îl lovi,

Că altul care vine,îl poate iubi .

savoare și  miros îmbietor

de panseluțe

picurate-n sos de 

okonomiyaki.

÷ 

timp înghețat,

pisica-și  unduiește coada 

printre

little boy și fat man.

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

evadând

din cercul lucrurilor reale,

băiatul cu rucsac,

probabil,

are la pălărie

flori de piatră.

÷

e posibil, ca

libelula- pripășită

pe frigul ăsta, în grădină,

să nu fie o dronă.

lângă mine s-a așezat o vrabie

jumătate neagră

jumătate galbenă

tremuram amândoi pe aceeași ramură

împărțind  întunericul

ea își aranja cu un fel de pedanterie

meditativă  

 penele

răscolite de crivăț

eu îmi frecam în neștire palmele

pentru întâia oara se întâmpla

să se întâlnească la un loc

un om și o pasăre

mă gândeam

într-un dialog al surzilor

ea cu sunetele ei intraductibile

eu cu verbele mele pline de ifose

în timp ce sub picioarele noastre

auzeam crăpând pietrele

Doamne

m-am pierdut în iarna aceasta

ascuțită ca un tăiș de sabie

printre miliarde de fulgi de zăpadă

inexorabil

unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri

să alungi din calea mea lupii

să-mi deschizi un drum de lumină

și liniște

care să treacă prin mijlocul inimii tale

unde să lași un loc și pentru o pasăre…

Ai dorințe și ai cui

Spune ; Doamne , cui si spui ?

Vântului să-i spui , el zboară ,

Dulce vorbe de ocară

Să o spun pământului ?

El o spune vântului

Și o poartă mai departe

Ca pe filele din carte ,

Filele îngălbenesc ,

Florile se ofilesc

Și dorința a murit ,

Căci omul a-mbătrânit

                    T.A.D.