Vechea bucurie

Plângi suflete și urlă de durere,

Scapă de greutate și de chin

Crezi că totu-i lapte și miere,

Dar de fapt este venin.

Suflete,mai ai mult până cazi?

Oare mai poți merge înainte 

Sau până când o să mai arzi,

Și o să calci peste morminte?

Într-o clipă totul piere de atâta suferință,

Off...tu suflet drag,cazi acum la pocăință 

Cere îndurare de la Dumnezeu,

Căci doar el are leac pentru orice-i rău.

Vă întreb dacă voi știți ce înseamnă,

Să fiți cuminți când părinții vă îndeamnă 

Sau ce vi s-a mai întâmplat,

Când de părinți n-ați ascultat?

Ați avut de învățat atâtea lucruri și emoții,

Când vă strângeati acasă cu toții 

Și râdeați zgomotos și fericiți,

Lângă dragii de părinți,

Mama, tata, ei ar putea pentru voi,

Să se sacrifice și să devina eroi

Tatăl ar dărâma și o stâncă,

Nu doar să meargă la muncă 

Pentru familie, pentru copii,

Să le facă bucurii.

Mama este bună, blândă, iubitoare,

Stă ziua toată in picioare 

Ca să facă treabă și mâncare,

Pentru puii săi

Pentru sensul vieții ei!

Stau și mă întreb oare cum ar fi,

Să ne naștem oameni mari și nu copii

Pe zi ce trece să simțim că întinerim ,

Și niciodată să nu mai îmbătrânim 

Să ne bucurăm din plin de viață,

Să zâmbim in fiecare dimineață 

Și să iubim tot ce ne înconjoară,

Să alergăm zilnic pe afară 

Iar părinții noștri la fel ca noi,

Să fie tineri și vioi

Să fie viața că în poveste,

Ar fi frumos doar că nu este!

A trecut încă o zi și noaptea a venit,

Orice om care a muncit,se simte obosit

Iar focul arde, căldura ne liniștește

Unul doarme,altul povestește.

Luna parcă este vie și parcă ne-ar zâmbi,

O stea îi este aproape și parcă iar șopti 

Este o noapte senină,dar cam friguț afară,

Noapte bună,vă doresc pân' ne trezim iară!

Viață, cât îmi ești de lungă? 

Te sfârșești curând,

Sau lași să îmi ajungă 

Zilele,să îmi pot curăța,

Sufletul de otrava ta.

Tu viață,ești uneori frumoasă 

Dar și grea și dureroasă 

Ne dai azi să avem de toate,

Să nu ne gândim la moarte

Mai apoi,ne lași pustii,

Fără zâmbet, bucurii ,

Oamenii îi dai morții

Știu că vom muri cu toții,

Dar fi mai blândă și mai dulce

Până mi s-o face cruce !

Dintr-o sămânță a răsărit și el,

Având două crenguțe,un mic copăcel 

Era firav sub bătaia vântului cel aprig,

Iar astăzi iara-l,sub pânza de la abric.

A stat acasă,la el în pădure până acum un an,

Iar astăzi,iara-l sub loviturile de ciocan

Acum a rămas doar lemnul gol, goluț 

Când mai ieri era doar un brăduț.

Un altul a fost tăiat chiar azi,

Chiar el,dintre atâția brazi

Va deveni ceva,dar încă nu știe cum

Dacă va fi modelat,sau se va face scrum.

Pădurile sunt mari,dar sunt tot mai goale,

Și de copaci falnici,dar și de animale 

 Vom căuta să stăm sub un copac mare,

La umbra lui, să ne ferim de soare

Vom căuta pădurea și tot ce ne oferă,

Iar viața va fi din ce în ce mai severă 

Când aerul va fi înecăcios și greu,

Atunci să știți că din pădure ,nu am distrus doar eu.

în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee

prin care trecuseră cu gândul  poeții antichității

primăvară era veșnică

toate vânturile băteau numai din vest

adunate  la un loc

apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii

te făceau să uiți toate necazurile

sub umbra arborilor de tămâie

oameni erau fericiți mai tot timpul

practicau călăritul

întrecerile atletice

dădeau cu zarul

însuși Cronos se oprise acolo

îmbătat de licoarea înțelepciunii

strecurată de Rhea

dar și Orfeu

fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei

născut din Apollo

Anchise

tatăl lui Eneas

Kadmos și Harmonia

Menelau, Ahile sau Patroclus

aproape toată antichitatea

până la Maria de Medici și Marie Antoinette

care au denumit niște câmpuri sterpe

Champs-Élysées

un fel de Axe historique

dintre două gânduri sublime

sărmane Macron

după aproape trei mii de ani

avec toutes vos places de la Concorde

Charles de Gaule

de la Bastille

avec toutes vos sources triomphales

et vos magasins de luxe

s-a terminat visul...

Închid ochii, simt, miros, aud,

Văd cu ochii închiși

Ce-mi mângâie auzul,

Iarba deasă ce mă gâdilă,

Mirosul de pământ umezit

Îmi umple sufletul subrezit.

Privesc albastrul cerului,

Urmăresc dansul vântului,

Aștept norul ca să treacă,

Soarele loc să-și facă.

Ce semne lasă pe cer

Rândunele multe, sper,

Se vor duce tot pe rând

Către-o țară pe pământ.

Uite... te văd... nu te ascunde,

Căprioara nu-mi răspunde,

Însă și ea m-a zărit

Prin iarba cum șed tolănit.

Sigur ea este confuză,

Nu-nțelege de ce stau

Și ating pământul, iarba,

Și miros și frunza... creanga?

Vreau să știi, pădure dragă,

Că nu-s om... ci sunt pământ.

Când piciorul se așază

Dezvelit pe glia-mi dragă,

Simt că am găsit odihnă,

Liniște și pace-n tihnă.

Rogu-te la Cel de Sus

Să mă lase pân' la apus

Să simt... miros... să aud

Freamătul copacilor,

Trilurile păsărilor,

Zgomotul izvoarelor

Și munca albinelor.

Lasă-mi timp, atâta sper,

Să mă bucur nestingher

Prin codrii plini de mister

Ce mă-nvăluie-n tristețe,

Că nu pot și eu să fiu

De-ai lor și-ai pământului

Ma simt pierdut,ca frunza n vant,

Cu suflet trist si chip carunt.

Durerea musca adanc in piept,

Tradarea-i rana de n-o iert!

Ma simt pierdut,in zi si noapte,

Oriunde-as merge, aud soapte.

Tradarea doare,ca un cutit…

In spate infipt, uitat si-n vechit.

Mă simt pierdut, fără alinare,

Inima-mi plânge, fără iertare.

Iubirea,o masca,minciuni ce s aprind,

Azi nu mai cred si nici nu pretind.

Intr-o lume rece, durerea apare,

Ma simt pierdut,fara vreo salvare,

Rabdarea da timp,si timplul schimbare,

Dar fara respect n ai nici o valoare.

tuse seacă de toamnă ,

copacii-de pe autostrada suspendată

a disperării,

duc dorul

păsărilor călătoare.

%

suspine-

la clarinet si vioară,

îmbracă

intr-un mănunchi  de dalii

axa lumii.

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Lumea asta mare,

e plină de oameni puși pe picioare,

dar atunci de ce oare,

când ceri o mâna de ajutor,

cu toții fug încetișor,

dar când ai ceva de dăruit,

chiar și dusmanii parca ar fi venit