am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?

În noaptea sfântă, când colinde răsună,

Și luminițe scânteiază-n întuneric,

Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,

Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.

La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,

Fără pâine, fără-un acoperiş,

La cei bolnavi, în patul de spital,

Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.

La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,

Și-și aduc aminte de zile mai bune,

La copiii ce-și caută un refugiu,

Unde frica să nu-i mai chinuie.

Dar în noaptea asta, o speranță se naște,

O scânteie de iubire, caldă și pură,

Să le aducă alinare și pace,

Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.

Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,

Să împărtășim din ceea ce avem,

Și să le oferim o rază de lumină,

Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.

este adevărat

că numerele negative

nu sunt simpatice

totuși

ele sunt necesare

în rostuirea vieții

intenția

poate schimba sensul

poate porni motorul voinței.

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

Ce dimineața frumoasă

Și ce văzduh neclintit. 

De m-aș duce acolo, 

Nu aș mai veni. 

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

Cum să faci să te găsești

Din greșeli să te oprești

Când îți vine tot să-ți dai

Când probleme mereu ai

Cu cât stai mai mult pe loc

Pui mai multe paie-n foc

Și nevoia să fugi crește 

Forța-n tine ofilește

Și ai face și ai drege

Și trecutul ți l-ai șterge

Toate le visezi zăcând

Toate le parcurgi căzând

La iubire tot mai speri

Deși n-o vezi nicăieri

La mai bine tot te rogi

Dar te duci la psihologi

Și vezi lumea minunată

Cum devine-ncet pierdută

Și vezi cerul Infinit

Și vrei să nu fi trăit

Iar în oameni nu mai crezi

De toate te-ndepărtezi

Și de ce ți-e cel mai drag

Tot vezi și-l vezi tot mai vag