Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
Стихи из этой категории
Indemn la bunatate
Ata de pe mosorelul vietii mele se sfarseste,
Pot acum sa vad mai bine cate spire au ramas.
De esti plecat de acasa, moartea oriunde te gaseste.
De te rogi sa te amane, nu-ti asculta al tau glas.
Dusmanul sa-l atragi si sa-l apropii, nu-l indeparta.
Mai tarziu va devenii prieten bun in dreapta ta.
Stim cu totii ca viata este trecatoare pe pamant
Si ca mai devreme sau mai tarziu ajungem in mormant.
Indemn acum pe toti care suntem si inca mai traim,
Ca viata sanatoasa nu are pret, sa ne iubim.
Oameni de orice fel, saraci, urati, rai, trebuie sa ne placa,
Asa cum ne trebuie lamaia, sarea si zeama acra.
Nu ignorati oamenii invalizi, vizibil afectati;
Sunt totusi oameni, inspira acelasi aer, suntem frati.
Pentru fiecare exista seara si dimineata
Iar noi toti avem dreptul natural la aceasi viata.
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Dialog cu Dumnezeu
Dacă te plictisești acolo sus,
Nu o să te țin mult de vorbă.
Îți spun pe scurt.
Nu vreau să te mai văd.
Te întreb, ce vezi în cearcănele mele,
In ochii roșii, plânși?
Păcate, nesimțire,
Poate chiar lipsă de empatie?
Ce vezi in părul smuls din creștet,
În palmele rănite?
Un simț de superioritate?
O să te surprind.
Nu mă consider mai bună decât cei din jur,
Doar mai bună decât tine.
Aș fi făcut lumea în 8 zile,
Ca o zi să o ofer iubirii.
Știai că indiferența ne ucide, ne macină oasele murdare
Știai că lumea noastră, cea de jos, este întinată.
Stau aici încăpățânată, in fața ta și îți spun:
Nu ai făcut lumea perfectă.
Nu te pot iubi și nu te pot ierta.
Aștept răspunsul tău cu nerăbdare,
În pustiu întunecat,
În liniște deplină.
Disperare
C-an menghina ma simt aici
Suflet chinuit si zgribulit
Cu greu pot sa si respir
Nu imi gasesc norocul
De-as avea aripi as zbura
Departe in padurea mea
Ce dainuie de-atatea veacuri
Mistere multe sunt in straturi
Si as atinge cu nerabdare
Pamantul ce-l am sub picioare
M-as apleca si as mirosi
Iarba inainte de a se vesteji
Nimic nu mi-as mai dori
De-as putea acolo locui
Intre padurile seculare
Unde simt ca e a mea salvare
Nici gand nu m-as intoarce
Intre cele 4 ziduri groase
Si as evada din inchisoare
Si as striga " ELIBERARE!"
Si as ramanea un veac si umpic
In codrul asta ce pare mic
Insa acol mi-s gandurile
Si vesnic sunt multumit
ACEASTĂ MINUNE
Ce mic î-mi pare pământul ...
Din răsărit până in vest ,
Doar îl cutreeri cu gândul .
Din văzduh îi văd apa și munții ,
Păduri întinse si câmpii mănoase ,
Enorme orașe și sate .
Omul e stăpân peste toate ...
Cu mintea îl duce ... și poate ,
Vrea în univers să înoate ..
Pământul pore prea mic ,
Cu arme nimicitoare
Această minune va dispare ? .
Indemn la bunatate
Ata de pe mosorelul vietii mele se sfarseste,
Pot acum sa vad mai bine cate spire au ramas.
De esti plecat de acasa, moartea oriunde te gaseste.
De te rogi sa te amane, nu-ti asculta al tau glas.
Dusmanul sa-l atragi si sa-l apropii, nu-l indeparta.
Mai tarziu va devenii prieten bun in dreapta ta.
Stim cu totii ca viata este trecatoare pe pamant
Si ca mai devreme sau mai tarziu ajungem in mormant.
Indemn acum pe toti care suntem si inca mai traim,
Ca viata sanatoasa nu are pret, sa ne iubim.
Oameni de orice fel, saraci, urati, rai, trebuie sa ne placa,
Asa cum ne trebuie lamaia, sarea si zeama acra.
Nu ignorati oamenii invalizi, vizibil afectati;
Sunt totusi oameni, inspira acelasi aer, suntem frati.
Pentru fiecare exista seara si dimineata
Iar noi toti avem dreptul natural la aceasi viata.
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Dialog cu Dumnezeu
Dacă te plictisești acolo sus,
Nu o să te țin mult de vorbă.
Îți spun pe scurt.
Nu vreau să te mai văd.
Te întreb, ce vezi în cearcănele mele,
In ochii roșii, plânși?
Păcate, nesimțire,
Poate chiar lipsă de empatie?
Ce vezi in părul smuls din creștet,
În palmele rănite?
Un simț de superioritate?
O să te surprind.
Nu mă consider mai bună decât cei din jur,
Doar mai bună decât tine.
Aș fi făcut lumea în 8 zile,
Ca o zi să o ofer iubirii.
Știai că indiferența ne ucide, ne macină oasele murdare
Știai că lumea noastră, cea de jos, este întinată.
Stau aici încăpățânată, in fața ta și îți spun:
Nu ai făcut lumea perfectă.
Nu te pot iubi și nu te pot ierta.
Aștept răspunsul tău cu nerăbdare,
În pustiu întunecat,
În liniște deplină.
Disperare
C-an menghina ma simt aici
Suflet chinuit si zgribulit
Cu greu pot sa si respir
Nu imi gasesc norocul
De-as avea aripi as zbura
Departe in padurea mea
Ce dainuie de-atatea veacuri
Mistere multe sunt in straturi
Si as atinge cu nerabdare
Pamantul ce-l am sub picioare
M-as apleca si as mirosi
Iarba inainte de a se vesteji
Nimic nu mi-as mai dori
De-as putea acolo locui
Intre padurile seculare
Unde simt ca e a mea salvare
Nici gand nu m-as intoarce
Intre cele 4 ziduri groase
Si as evada din inchisoare
Si as striga " ELIBERARE!"
Si as ramanea un veac si umpic
In codrul asta ce pare mic
Insa acol mi-s gandurile
Si vesnic sunt multumit
ACEASTĂ MINUNE
Ce mic î-mi pare pământul ...
Din răsărit până in vest ,
Doar îl cutreeri cu gândul .
Din văzduh îi văd apa și munții ,
Păduri întinse si câmpii mănoase ,
Enorme orașe și sate .
Omul e stăpân peste toate ...
Cu mintea îl duce ... și poate ,
Vrea în univers să înoate ..
Pământul pore prea mic ,
Cu arme nimicitoare
Această minune va dispare ? .
Другие стихотворения автора
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Sfârșit de an
nu știu de ce
dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir
la sfârșit de an
amintirile
așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă
bagă ața în ac
face un nod dublu la capăt
apoi înșiră mărgică după mărgică
până la ultima
anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac
și am rămas cu multe amintiri pe dinafară
toată casa geme de amintiri
nu mai e loc să te miști printre ele
fără să te zgârii
întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale
care ți se întâmplă în fiecare zi
de lucruri neplăcute sau plictisitoare
pe cele frumoase le uiți repede
cineva hotărăște pervers în locul tău
aruncându-le în hăul uitării
pitindu-le pe la colțuri
neîndreptățit
fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții
frumoase și seducătoare
ca niște suveici de aur
care țes vălul cu dantelă al gândului
și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi
sau legându-te de primul catarg
precum aventurosul Ulise
abia aștept să se nască alt an
să-mi pot înșira din nou amintirile trecerii
pe alt fir de ață
în așa fel încât să nu uit niciuna
Doamne
mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani
cum ar fi viața mea neînsemnată
fără amintiri
fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Sfârșit de an
nu știu de ce
dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir
la sfârșit de an
amintirile
așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă
bagă ața în ac
face un nod dublu la capăt
apoi înșiră mărgică după mărgică
până la ultima
anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac
și am rămas cu multe amintiri pe dinafară
toată casa geme de amintiri
nu mai e loc să te miști printre ele
fără să te zgârii
întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale
care ți se întâmplă în fiecare zi
de lucruri neplăcute sau plictisitoare
pe cele frumoase le uiți repede
cineva hotărăște pervers în locul tău
aruncându-le în hăul uitării
pitindu-le pe la colțuri
neîndreptățit
fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții
frumoase și seducătoare
ca niște suveici de aur
care țes vălul cu dantelă al gândului
și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi
sau legându-te de primul catarg
precum aventurosul Ulise
abia aștept să se nască alt an
să-mi pot înșira din nou amintirile trecerii
pe alt fir de ață
în așa fel încât să nu uit niciuna
Doamne
mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani
cum ar fi viața mea neînsemnată
fără amintiri
fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…