Femeia, o floare

Vai ce repede mai trece anul

Și înapoi nu poate să mai vie,

Este la fel cum irosește banul

Când e la shopping..a mea Mărie!

Mi s-a părut că e frumoasă

Când am vazut-o pe-nserat,

Ieri o vedeam a mea mireasă

Azi mi-a trecut...de însurat!

Sunt la piață pentru pepeni

Și poate mai sunt verdețuri,

Nu văd cumpărând pe nimeni

Toți se uită și se plâng..de prețuri!

Azi salariu mi-am aflat

După ce l-au indexat,

Și-am rămas tare mirat

Că n-au pus și...au tăiat!

Ne-au luat norma de hrană

Că aveam câștiguri mari,

Voi cânta seara în strană

Și primi bani..de la pălămari!

Ne pregătim, că vin alegeri

Iar Ei se luptă pentru liste,

Unii ne mint cu-a lor prelegeri

Iar alții la biserici...dau acatiste!

Simt ca e stoc epuizat, 

La săruturi dulci,  cu priviri prin geam.

Îmbrățișări, și plimbări prin parc.

Iubire și declaratii prin care am trecut cândva.

Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține 

Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată

Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță

Singura lumină ce va pătrunde pe 

cer va fi lumina cuvintelor

Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet

Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată

Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.

Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!

ALCOOL ȘI TUTUN 

Momente de pierzare 

Poți sa fi tu cel mai bun 

Te pierzi pe drum frățioare 

De la joaca ajunge viuciu 

Plătești cu anii un sacrificiu 

Pe care poți să-l lași deoparte 

N-ai nevoie stai departe 

De familie te îndepărtezi 

Pe prietenii tu îi crezi 

Ca vor fi mereu cu tine 

Si la rău dar și la bine 

Sună foarte bine oferta 

Insa stai să-mi iau agenda 

Sa ma uit cine-i in spate 

După 12 ani jumate 

De petrecerii, veselii 

De prostii și măgarii 

Chiar ei, prietenii-s departe 

Au fugit cu lașitate 

Când probleme au apărut 

Și lângă mine i-aș fi vrut 

Azi îmi port singurătatea 

Insa poate vine partea 

Când sa fiu poate mai bine 

Dar fără "prieteniii" că-s ruine 

Voi lăsa în urma mea

Un parfum ce va dura.

Copiilor dragostea mea

Și puterea de a îndura.

Gânduri mărețe de-a înainta,

Sentimente nobile înăscute,

Cuvinte blânde de a alinta

Și calități  de a fi recunoscute.

Buchete de cuvinte înțelepte

Pentru a crea o carte a vieții,

Scrisă pe concepții drepte,

Ferindu-i de a agăța scaieții.

Orice fel de drum vor întâlni,

Orice om în șoapte le va vorbi,

Cu ce sentimente îi va hrăni,

Reușitele lor nu le vor știrbi.

Dacă cumva vor fi loviți de-o piatră,

Și o ezitare îi va ține în loc,

Lăsați s-asculte câinele cum latră

Și dați cu acest parfum pe cozoroc.

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

Astăzi, ca niciodată,

Priveam îngândurată

La stropii grei de ploaie

Ce se scurgeau șiroaie.

Vedeam cum trecătorii

Doreau s-alunge norii.

Dar ropotul de ploaie

Curgea mereu șuvoaie.

Treceau femei grăbite,

Cu rochile boțite

De-a ploii ape reci

Ce acopereau poteci.

Bărbați cu ochii triști,

Aidoma măștilor de artiști,

Cu pași umili și repezi

Se adăposteau sub lespezi.

Dar totul prinde viață

Când norii ca o ceață,

Lăsându-i loc să treacă

Pe soare îl dezbracă.

Sunt gânduri ce nu se dezvăluie,

Vise ce nu se împărtășesc,

Simțăminte ce prin suflet bântuie,

Bătăi ale inimii ce nu se liniștesc.

Toate se înșiruie-n tumult

Sub bagheta nevăzută a destinului.

Chinuite de-amintiri de demult

În ritmul înfrigurat al timpului.

Ceasurile serilor trec,

Zilele săptămânilor zboară,

Lunile anilor te-ntrec

Iar singurătatea te doboară.

Te agăți de o fărâmă de timp,

Plutești pe o mare nesigură,

Numărând anotimp după anotimp

Și într-un final ești singură.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.