Toată natura Ție -ți cântă

Ți-am dat o mie de mici bucățele

Din inima mea,

Dar în loc să faci din ele

Un trandafir sau o lalea

Le-ai fărâmițat în gheață și sticlă

Și ai privit spre soarele altcuiva

Aud picăturile căzând,

E furtuna afară.

Dansez în ploaie,

Pe lângă apă,

Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.

Ce n-aș da, Doamne,

Să pot iubi din nou,

Dar golul din inimă

Mă distruge

Bucățică cu bucățică.

Lacrimile cad

În apa de ploaie.

Îmi aprind o țigară,

Gândurile prin cap suroaie.

Vremuri frumoase…

Fericită eram, îndrăgostită

De un băiat

Ce mă făcea să ard.

Râdeam, nu fumam,

Fericită eram.

O cutie de energii pozitive

Ce acum abia de mă mai ține.

Fumul se pierde prin ploaie,

Surâd, dar tot mă doare.

Mi-e dor de tine,

Inima mă înțeapă.

Inspir și expir fumul,

Ceva mă apasă.

Sunt pierdută…

În fiecare seară mă rog

Să fii bine, să fii iubit,

Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.

Încep să înnebunesc.

Nu pot dormi,

Nu pot râde.

Trecutul mă ajunge.

Mi-e dor de vremurile vechi

În care râsul era real.

Acum e doar o mască

Care mă ține departe de viață.

Furtuna începe mai tare,

Este 12 noaptea.

20 de apeluri ratate…

Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.

Nimeni nu mă observă.

Toți știu că fumez,

Toți mă judecă,

Dar nimeni nu înțelege

Că o să mă curăț cât mai repede.

La dracu!

Cineva vine.

E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.

E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.

Nu m-a rănit,

Dar ceva din el mă făcea să ard.

Eram fericită…

Ceva e ciudat.

Începe să se facă negru.

La naiba, doar nu se termină…

Am clipit, eram în viață.

Ploaia încă se aude.

Deschid ușor ochii…

Am avut iar o viziune.

Telefonul sună,

Toată lumea e îngrijorată.

Dar eu sunt atât de calmă.

Nu știu dacă o să trec peste,

Dacă o să mai pot iubi.

Nu îmi pot vedea viitorul,

Doar trecutul care trebuie dat uitării.

Telefonul încă sună.

Am terminat țigara.

Mai scot una.

Dar pentru prima dată

După mult timp,

Văd luna.

Era așa de luminoasă.

Prin picăturile de ploaie care o reflectau,

O lumină duioasă

Care o gheață rece îmi arătau.

Îmi aduce aminte de el.

Arată ca ea:

Atât de rece pe exterior,

Dar așa de cald pe interior.

La naiba, îmi fac rău singură.

Trebuie să-l uit.

Are pe altcineva,

E fericit.

Dar eu?

Eu nu mai exist.

Nu știu ce fac aici.

Părinții mă sună,

Prietena mea mă caută.

Acum un minut am văzut-o,

Era disperată.

Dar hanoracul negru

Mi-a acoperit fața.

Picăturile de apă cad de pe mine.

Ajung acasă.

Spre surprinderea mea,

Toată lumea panicată.

Era doar mama nervoasă.

Eram pedepsită iar,

Dar nu-mi pasă.

Făceam ce voiam.

Oricum nimeni nu mă înțelege.

Ce rost are să-i înțeleg,

Când ei mă tratează cu regret?

Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară

Care venea din cale afară.

Dar nimeni nu vorbea.

Știau că oricum nu mă pot opri,

Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.

Am adormit.

Coșmarul a apărut.

Cineva este cu mine în cameră.

Am un cuțit la gât.

Mă ridic.

Nimeni nu este aici.

Nu mai suport, îmi zic.

Este ora 4.

Toți dorm.

Ușa e încuiată.

Nu pot ieși să-mi văd de dor.

Am cheie de rezervă.

Îmi iau niște snackuri.

Mă uit la părinții mei dormind,

Apoi la prietena mea.

Planuri mari aveam,

Dar eu nu mai pot rezista.

Am lăsat un bilet pe masă.

Urma să fac ceva greșit.

Am luat o funie.

I-am lăsat prietenei mele un jurnal,

Să nu-mi plângă de milă.

Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.

O lacrimă a curs.

Am ieșit din casă.

În locul în care ne-am cunoscut,

M-am așezat pe o bancă.

În față era un copac,

Era copacul amintirilor,

Care urma să fie al morților.

Am legat funia,

Mi-am așezat capul.

Aveam un bilet în mână

Pentru iubitul meu,

Care era al alteia.

Lacrimi au început să curgă.

Nu puteam face asta.

Inima îmi bătea.

Îmi era frică.

Nimeni nu era,

Doar eu.

Până când din umbră cineva apărea.

Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.

Înspre mine venea,

Iar după am căzut.

M-am trezit la spital.

Cineva era lângă mine.

Nu era el, dar era prietena mea,

Care mă iubea.

Am început să plâng.

Inima mi s-a luminat.

Părinții mei nu erau.

Nu le păsa.

Dar în schimb era toată școala mea,

Toți speriați.

Am tresărit.

Nu-mi venea să cred

Ce vedeam în față.

O coadă imensă

Cu flori de viață.

Întunericul a dispărut.

Cei care trebuiau să fie au plecat.

Cei care din lumină făceau întuneric

M-au lăsat.

Le simțeam dorul,

Dar nu voiam să mă întorc.

Din umbra speriată a venit lumina încurajată.

Din negru tot e alb.

Aveam o viață normală.

Lumina a învins

În momentul din noaptea amară.

Nu știu cine m-a salvat,

Dar îl iubesc

Și-i voi mulțumi mereu.

Praf de stele 

Scris pe piel

Te am avut

Si te am pierdut

Amurg intunecat

Rasarit descreierat

Te am privit

Si te am gandit

Atras sau distant?

Al meu sau al tau?

Niciodata noi n am fost

Cateodata noi ne am vrut

Ecoul inimii mele te cheama in fervoarea visului

ce il tinem cuprinsi sub un cer de stele,

dar ratacirea ta e nebunia mea.

Sa ma detasez e tot ce am nevoie sa te tin aproape,

visul sa mi-l cuprind de al tau, din doi se face unul, si din unul trei.

Visam in pereche,

dar ceva ne tine intr-o vraja,

atunci cand ne pierdem adevarul acelui Unul din noi toti.

Toti e doar tot nemarginit, vraja se rupe cand lumina trezeste fiinta.

Degetele-mi, rătăcite printre rândurile unei pagini,

Literele, în grămezi mai mici, mai mari sau câte două,

Alcătuiesc mai multe gânduri, relatări și chiar proiectează imagini,

Aranjate ca soldații, ca să aducă sens pe fiecare pagină nouă.

Un cuvânt, o emoție și poate o virgulă,

O cratimă, spațiu liber... Nu sunt sigură.

Ochelarii se lasă mai jos, ca într-un vals,

Cuvintele necitite în blur au rămas.

Miros de hârtie, un parfum fără de preț;

Nu îl întrece nici Kindle, chiar de-i isteț.

Sunet de răsfoit, ca un cânt, mă alină,

Cărțile pe raft, neatinse, suspină.

Ce magie cuvintele pot face!

Literele, în lanț, sunt ca niște brățări și mărgele;

Povești sunt ascunse sub cerneala ce toarce,

Semne de punctuație, zici că-s acadele.

Universul cărții are cerul pictat:

Din planete și stele el este format.

Fiecare stea aduce sensul cu sine,

Planetele-s propoziții și fraze depline.

Autorul stăpânește acest univers,

Îi dă culoare și viață după cum își dorește.

Ia trofeul atunci când este ales

În această lume, cuvântul hrănește.

Anna Dabija

Pe străzile noastre pustii,

Imi fac drum printre copii.

Cărarea imi este cunoscuta,

Viata imi este abătută.

Ma indrept cu inima zdrobita,

De duhul sfânt acum gonita. 

Căci el de mult m-a părăsit,

În noaptea când m-ai ispitit. 

Amprenta pe suflet ai lăsat,

Si fața în fața cu golul uitat.

Ma gândesc din nou la noi

Acum nu mai suntem doi... 

Căci am murit...

mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri

dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture

tentativele mele de a merge în cap eșuează

cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei

și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux

pentru centrale termice

n-o fi dracul mai negru decât găurile negre

e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor

glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete

pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât

englezii beau sângele  Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci

cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului

e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu

dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni

l-aș trece strada

pe Pământ își poate purta și singur de grijă

ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre

în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși  peste noi cerul

pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale

idioții patetici își tatuează  Harley-Davidson-ul pe creier

n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii

vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu

inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor

savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții

mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos

evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească

nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...

Am învățat că inima are două porți

care folosesc aceeași cheie,

una se deschide spre grădina unde podurile

se construiesc din priviri și promisiuni,

cealaltă spre holul rece unde ușa

se încuie brusc, pe din afară.

Ești aceeași mână care îmi potrivește perna

și care, în somn, îmi poate desena pe piept

harta unei viitoare rani.

Iubirea e lumina de la fereastră,

dar trădarea e cea care stinge lampa

chiar când întunericul devine mai dens.

Nu există prăpastie pe care să n-o fi trecut împreună,

însă acum podul e făcut din cioburi,

și fiecare pas spre tine e un dans desculț

între nevoia de a te atinge

și teama că ești doar o oglindă spartă.

Suntem suma tuturor locurilor în care ne-am lăsat garda jos,

o geografie a vulnerabilității,

unde iubirea ne învață cum să zburăm,

doar pentru ca trădarea să ne reamintească, sec,

cât de tare doare pământul.

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

   Îmi țin strâns în palmă,

Bucățile rupte ale sufletului,

Încerc să-l refac dar nu e complet...

Bucățile lipsă nu le mai găsesc,

               Dar,

Încerc să păstrez ce-am aflat,

      Fără să-l strivesc!

un fluture origami

s-a pierdut

printre crizanteme.

÷

sub ascuțișul arivismului,

tăcerea

justifică lașitatea.

Trecem adeseori nebăgați in seama,

Suntem pulbere de nisip,

Oamenii nu vad,oamenii nu vad,

Aurul ascuns în ea,inima noastră..