L'anniversaire

Închid ochii și-mi ascult un gând

Ca inima-mi să nu mai suspine,

Și să nu mai văd lacrimile curgând

Iar durerea-n suflet să se termine.

Privesc în jur cu multă îngrijorare

Și-n același timp cu mare credință,

Lăsând spațiu pentru ameliorare

Nutrind prosperitate în conștiință.

Să răspândesc în câmpul omeniei

Dorințe, sentimente, îndepliniri

Și să culeg prin roadele prieteniei

Căi și metode clare de noi înzdrăveniri.

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

Nu mai doresc privirea,

Nici gândul să mi-l porți.

Imagini ireale

Ce le aștept ca sorți.

Pătrund ca într-o sferă

Pe care n-o cunosc,

Și sentimente surde

Dintr-o durere nasc.

Ardoarea vieții, falsă,

Creată prin minciună,

Nu va putea aduce

Speranței o lumină.

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

Destinul croiește cu stelele de pe cer, mantia strălucitoare a unei vieți și feeria pe care o aduce fiecare noapte cu lună plină.

Viața încearcă să-ți dăruiască căldura Soarelui, rezistența Pământului și veșnicia naturii.

Bătăile inimii reușesc să creeze fericirea vieții într-o deplină sănătate precum și cele mai frumoase clipe trăite.

Visele și visurile să fie așa cum firul ierbii răsare din pământ și crește  verde, așa din sfera vieții să se înmulțească bogăția sufletească și bucuria unei existențe pure și cea specifică a înfăptuirii "lucrurilor mărunte".

Lumina Soarelui aplecată peste ființele pământului, dăruiește un strop auriu din seva tinereții, parfumul purpuriu al așteptării serilor tandre și a bucuriei anilor ce îi așteptăm să înflorească, bogăția tipsiei cerești și apa din cupa de cleștar a vieții în care înmuguresc idealuri, principii, caractere.

Dacă în drumul destinat de soartă, întâlnești neșansa, suferința și amarul, le poți învinge și stinge cu setea de împlinire, fericire și bucuria vieții.

În filozofia rândurilor scrise se întâlnesc idei ce izvoresc din căldura sufletului, sinceritatea gândului și noblețea clipelor pe care le petrecem în viețile noastre și care sunt efemere momente în Univers.

Universul ne-a dăruit fiecăruia câte un buchet încununând sănătate, bucurii, realizări, liniște sufletească, înțelepciune și putere dar    ne-a pus și la încercări pe care le întâlnim permanent.

Așa cum scrisul este sursa vieții de supraviețuire în Univers, așa și gândul către nobile sentimente permite ființei să aspire la momente plăcute, clipe de neuitat și la fericire.

Pana muiată în cerneala Universului să scrie în viață despre veșnicia și strălucirea diamantului, despre parfumul florilor din prispa casei, despre gustul dulce al vinului binecuvântat în ziua Botezului, despre imaginea feerică a poveștilor spuse la gura sobei strămoșești și despre căi minunate ale destinului care să fie urmate cu încredere în sine, iar înțelepciunea să fie mantia pe care să o purtăm mereu. Să pecetluiască măreția și magia vieții iar muzica sufletească să acompanieze armonia dragostei, boboc ce înflorește pentru fiecare și pe care trebuie să o ocrotim și să o păstrăm în tezaurul sufletului.

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

De vrei să-ti faci prieteni,

A lor mâna-nainte,

La menghină s-o strângi,

Ca sa-și aducă aminte,

Atunci cand vor minți,

Trăda ori vinde.

  Pământul întreg e o grădină ,

Om, jivină, și  gângănii 

Ies toți la lumină,

De la soare ne vin toate 

Anotimpuri , zile ,noapte,

Nori cu ploi,ninsori și vânturi 

Pământ bogat și primitor

Omul stăpân peste toate 

Însă dator cu o moarte!

Are ochi de ciocolata

E cea mai frumoasa fata

Se imbraca simplist

N-are nici macar un stilist

Ochii cu creion isi contureaza bine

Cu multe nuante de rubine

Are ochi de ciocolata

Si este cea mai stilata

Parul brunet

Si o garderoba mult prea coquette

Are pielea maslinie

Bluze din matase vie..

Are ochi de ciocolata

Si o privire incordata

Este mica de ani

Dar luata-n ras de pustani

Este linistita

Dar de babe,mult barfita

Nu e evidenta

Dar in sat mare vedeta

Are ochi de ciocolata

E cea mai frumoasa fata

As mai continua

Dar multe as uita...

Mai ieri erau cocori 

Intre cer si nori

Azi mai sunt doar frati

Cerul si cu norii

Unde au plecat ei oare

Fratii lor, cocorii?!

Campuri aurii,

Ape stravezii,

Paduri colorate,

Triste sunt 

Caci toate au ramas stinghere

In zile tot mai efemere

Isi plang aievea, in zadar

Pe fratii lor, frumosi hoinari

Cocorii

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

Suntem noi

Nepasatori, chiar goi

Si plini de egoiste nevoi?

De nu ne-ntrebam 

Ce e cu noi!?

Suntem noi niste pigmei?

De nu ne-ntrebam

Ce e cu ei!?

Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,

Cocorii?!

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."

Sursa: revistasinteza.ro

Cu 13 cărți la început,
Un coleg să plângă a început.

"E nebună!" mulți au crezut.
(probabil)
Dar niciunul nu a avut dreptate,

Ea are atâta bunătate,
Că de atâtea ori ne-a ajutat,
Să trecem peste greutate
Cu o profesoară ca ea,
Domnul ne-a binecuvântat.

Ea e profesoara mea.
Ca ea, alta nu mai e.

Mi-a fost dor de această clipă, De parfumul toamnei timpurii, De frunza care încet pe caldarăm pică, De ochii tăi veseli şi zglobii. Mi-a fost dor să văd struguri copţi în vie, Să văd crizantemele cum înfloresc. Să admir frumoasa mea glie Şi să respir parfumul anotimpului pe care îl iubesc. poezie de Vladimir Potlog