Realitate

Am urcat un vârf de munte

Și am atins cerul cu gândul.

Pe al lui abis să-l înfrunte

Omagiul cântându-i colindul.

De sus privind către vale

Imaginația mea dă roade.

La sunete clare de cavale

Oamenii-s subiect de balade.

La poalele muntelui bătrân

Apa lină și o pajiște se-ntind.

Acolo flora și fauna rămân

Frumusețea naturii amintind.

Cărarea ce duce spre culmi

Aceeași este și spre înapoi.

Păstrezi verticalitatea din ulmi

Și melodiosul sunet de cimpoi.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.

Nisipul dintr-o clepsidră,

Se scurge-n minute și sigur.

Iar timpul, în clipa tandră

Îl dorești mai lent, desigur.

Poate că-n anii tinereții

Nu-l simți ce iute trece,

Și-i acorzi de-a lungul vieții

Momente numai a-l petrece.

Dar timpul îți măsoară anii

Prin firele de nisip, în clipe,

Și înțelegi de ce castanii

Se tem de tăișul de toaipe.

Castanul bătrân mult dorește

Să-și păstreze simbolurile sale.

Vindecarea, protecția crește

Cu noroc, în sfere universale.

Așa și omul în viață, tânjește

Ca timpul să-l păstreze viu,

Chiar și când îmbătrânește

Sângele să fie un limpede fluviu.

Se așterne în poala toamnei

A naturii frunză galben-ruginie.

Miresmele strugurilor și a prunei

Se pregătesc pentru domnie.

În grădina de legume de la curte

Se etalează gogonelele și gogoșarii.

Castravetele și varza dau concerte

Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.

Mustul dulce care inspiră simfonia,

Pastrama mânuind arcușul pe grătar,

Compun arii animând monotonia

Și ardeiul acompaniază exemplar.

Mărul, nuca și cu para

Se împreună într-un dans

În livadă auzind fanfara

Iar gutuia joacă preferans.

În zorii zilei m-am trezit

Cu zâmbet blând pe față

Și cu un mare dor de viață.

Dar drum-mi era înzepezit.

Un gând fugar s-a înfiripat.

Cu haine groase și mănuși,

Cizmele noi ce le obținuși,

Acum corpu-i perfect echipat.

Mii de sentimente calde și pure

Albul zăpezii mi-a insuflat,

Echilibrul în viață l-am aflat,

Inima-n bătăi de aripi de fluture.

Emoțiile în suflet au inundat,

Creând un ocean de bucurie,

Ca și când o primăvară timpurie

Toate relele le-a scufundat.

O punte strălucitoare s-a creat

Între anotimpuri și al meu suflet,

Ființa zburdând ca într-un balet

Parcă din ceruri divin a procreat.

Vuetul tulbure și apa rece

A unui râu ce grabnic trece,

Răscolind nisipu-n vaduri

Zgomotos este ca niște valuri.

Se izbesc de malul de piatră

Ca a unei mări pastel albastră.

Hai ridică-te-n picioare

Viața mea nesclipitoare!

Râul susură, se tânguiește,

Plânge și se tot amărește,

Că vântu-n pădure nu se potolește

Ca și când natura jelește.

Luminișul din ochii naturii

Ca și un talent al picturii,

Îmi descoperă în suflet

Dorința s-alin acel vuet.

Eu țin dragostea cu viața

Și mânc pâinea cu dulceața;

Coca-cola beau cu sticla

Și nu mă plâng de nimica.

Am rămas fără de pâne

Și aștept ziua de mâne

Flămânzit precum un câne

Dar îmi pun la pofte: frâne.

Că Mijlocitor nu-i altul

Ce-a păzit, mereu,: Sabatul

Decât un Ysus Hristosu

Ce ne fost-a de folosu!

Ș-acum mis foarte fericit

Că-s păcălici ce-i păcălit

Și-aștept să fie falsul semn

(DUXIneCa) :bătut pe lemn!

În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,

Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.

Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,

Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.

Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,

O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.

Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,

Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.

Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,

Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.

Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,

Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.

Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,

Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,

Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,

Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.

Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.

Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.

M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,

Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.

Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,

Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.

Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?

Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?

Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,

Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:

Că nu mai cred în Tine când respir suferință,

Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.

Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,

Să guști amarul zilei și urletul tăcut.

Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!

Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!

Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,

Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.

Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:

Că Dumnezeu de om mare nevoie are.

Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat

Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,

Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,

Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.

Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,

Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.

N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,

Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.

Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,

Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.

C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,

Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.

Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,

Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?

Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,

Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?

Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.

Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.

Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,

Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

The sun rises once more, on the dark Plutonian shore,  

Such is fate! Helen, Guinevere, Eurydice, Lenore.  

Before the expanse of time shall set and fall.  

Do we not need new muses, new passions of the heart?  

Let us find excitement in Babylon, Assyria, in Gaul...  

Exotic paint, strange backgrounds, awe inspiring art,  

Different sights, original notes drawn on the harp.  

Marvelous and strange phrases, glamorous verses that cut sharp.  

The thing of evil, the prophet, has flown off the Pallas bust, 

South of the Dardanelle's waters, only marred stone pillars, ruins and rust. 

The songs of Orpheus have grown mute and subdued. 

The Sibyl's prophecies have long been dimmed, forgotten.

The knights, flowers adorning their stone armour, upon fields are strewed. 

The stem of the everlasting rose, wilted and rotten,

Its treasure of colours faded and silent,

The petals, withered by a death too violent.

As the strings vibrate, shake their dust,  

To allow new sounds to appear, we must.  

A ceaseless cycle of our world that might one day end,  

The last speck of light will submit to the vastness of the dark. 

What words will we use then? When our will can only bend,  

To the will of the null, the vast expanse that used to mark...  

Our consciousness and our belief in a loving God,  

Haven't we been taught to peer past this façade? 

We raised glittering spires of golden onyx and marble.  

The monuments of our empire would never again lose their sparkle. 

For millennia we begged for our salvation,   

On our broken knees and bleeding elbows.  

We burned our children at the pyre for the cessation,    

Of the enmity that through the world silently rose,  

Still, not a weak murmur or a shaky voice could we discern. 

It's going to be a long time yet, before we finally learn...  

That our lord and savior has no other abject desire,  

But to stand, watch and play his magnificent lyre.  

Mercy, pity could never be afforded to such sordid creatures.  

But Lo! Rejoice! We were created in your image, 'lest we forget.  

Our anger, cruelty and lust are your best features.  

Why did you leave us? In this empty universe set?  

Oxygen, gravity and heat, all things are absent here, 

We built complex machines of iron and oil to mimic our lonely sphere. 

No borders now, for our unstoppable force, 

On the universe itself, our laws we shall forever enforce. 

Not questioning the way atoms or electrons move. 

But imposing our rules on every facet of existence, 

No being left to alter, nothing left to prove. 

The ability to go to any length, to any distance. 

All for a single perspective, one true aim. 

To fan the orange flame, impose our eternal claim. 

Glass domes and resplendent columns now adorn, 

Planets where man could never have imagined being born. 

Statues of jade crowd our artificial slate, hunting for design despite already being cognate. 

And yet, our essence doesn't feel entirely complete,  

A famine inside our psyche that we cannot sate.  

The all-devouring need for the new that conquers our conceit.  

New pleasures, abstract ways of intense feeling.  

Obscene intercourse and beautiful drama keep our life appealing.

Doesn't it all lie in a paradox? In this contradiction? 

We struggle for the impossible despite its constriction,

Yearn for the novel even if it's never enough.

Distraught when west impetuously becomes east,

Yet mortified, when time forgoes its ancient rebuff.

A curse from which we shall never be released.

We are Adam's children, his feather is our plume.

...Eritis sicut deus scientes bonum et malum... 

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,