Fapte

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

I. O simt... captiv în viață sunt:

Răsărit, amurg, asfințit, noapte,

Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...

Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...

II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.

Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...

Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.

Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!

III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?

Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,

Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...

Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.

IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci

Și te gândești la alții unde sunt și ce au

Și tragi în aer piept și... taci

N-am putere, n-am voință...doar stau.

V. Că-n viață vrei și ești învățat

Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...

La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?

Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?

VI. Da, natura ne arată că totul e legat!

Și lupul, și oaia, și pasărea și omul

Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat

Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!

VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi

Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!

Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,

Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!

VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit

Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!

Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit

Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Ce ev ciudat acum, când orbii,

Se pleacă celor fără minte,

Când soarta numărându-și corbii,

Împinge vremea înainte...

Chiar dacă noaptea rece curge,

Ca o reptilă neagră și vicleană,

Străjerul lângă mine plânge,

Și Marte-și bate scutul de aramă.

Încă un pas în pulberea de stele,

Zâmbesc, ...să fie ce va fi să fie,

Pustiu-și strânge pumnii pe zăbrele,

Și vântul poartă stropi de bătălie.

De data asta, totul e pe bune,

Mi-aduc aminte prima lor scânteie,

Furtuni de foc pe cerul de cărbune,

Și marea cu miros de piele de femeie...

Abia acum, când totul e uitare,

Și ploaia resetează fiecare tunet,

Îmi amintesc de fulgerul din care,

M-am reîntors aici să cuget.

La rost și timp, iluzii și durere,

La demonii ascunși în fiecare dintre noi,

Și trecerea, ...în umbră și tăcere,

Și karma unei vieți, cu fruntea în noroi.

Îți dăruiesc cât aș visa in noapte

Timpul fără tine nu e timp , e moarte

Plecând mâna , cercetez

Cu, cuvinte mă semnez

Să pot îndeplini destinul

Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră

Tu ești al meu unic căminul

Și n-am sa pot uita vreodată

Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul

Așa cum țăranul își iubește pomul

Așa cum universul ma învață

Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață

Poate norii chiar îmbătrânesc

Poate stelele nu strălucesc

Poate comorile din univers

Au ajuns la ultimul vers

Apele întind o masă

Soarele iar se revarsă

Scoici pustii șed pe nisip

Eu privesc statornic, al tău chip

Ecouri disperate se coboară

Sentimente de-odinioară

Jurăminte amorțite

Și destine despărțite

Corul mut cânta voios

Sufletul morocănos

Nu e timp Doamne, iubesc

Simt potopul cel, ceresc

Apăsarea e domoală

Nu v-a-ncepe o răscoală

Să cuprindă întreg locul

Să lovească și norocul

Parfumate vieți pătate

Grele zile numărate

Suflet mort și îngropat

Rodul putred , nu bogat.

Trece timpul peste praf

Praful trece peste timp

Lasă semne , caligraf

Nu există anotimp.

Murmure cotropitoare

Pe pășuni nu-s căprioare

Nu-s nici șanse să învie

Nu există colivie

Să rețină cu minutul

Și secunda , și trecutul

Colorat si simplu dans

Astăzi nu sunt pași de vals

Azi cărbune și , durere

Nu e loc de revedere

Ca un orb , simt adierea

E departe apropierea.

Falnic un destin mustrat

Griji , iluzii au spintecat

O fărâmă de iubire

Un portret de izbăvire.

Mi-e teamă s-ating fericirea,

Ascunsă -n aura orizontului.

Pășesc în bătaia vântului

Și îmi revin urmând gândirea.

Mă găsesc în fața unei porți,

Ezit să o trec cu emoții.

Senzația că depășesc munții

Ce au păduri cu brazi cărunți.

Sub neaua ce acoperă bradul

E viața naturii în verde,

Iar sufletul nimica nu pierde

Că dragostea o exprimă bardul.

Reiau sentimentul dorinței

De împlinire a unui vis,

Și nu consider idealul abis,

Căci mânuiesc sfera speranței.

Ai putea să scrii un roman.

Gândurile ar fi un Cal Troian.

Evenimentele expuse ar uimi

Impunând prezența unei agerimi.

Faptele s-ar schimba în bine,

Fără cei care vor să dezbine.

Ai etala abilitățile prin scris

Imagine reală dintr-un paradis.

Inimile-n piepturi, toate laolaltă,

S-ar deschide ca o floare învoltă.

Sentimentele n-ar mai fi de izolare

Și efectul n-ar mai fi de oscilare.

Nu am mai șovăi și nici ezita,

Și-n viața noastră n-am mai imita,

Metehne ce luptă împotriva calității

Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.

Un cățel rău și îngâmfat,

Se plimba pe străzi haihui.

Și grăbit a înhățat

O pisică a nu știu cui.

Însă vezi că pisicuța

Cea roșcată și speriată,

A strigat-o pe măicuța

Cea dungată și umflată.

Ea de cum și auzi

Glasul micului său pui,

Se-ncruntă și s-azvârli

Drept în fața dumnealui.

Dar cățelul vezi matale

Nu se lăsa dus de nas,

Și îi dădu îndată o labă

Lăsând-o fără de glas.

Dară vezi, că mândru Soare

Ce stătea și îi privea,

Se gândea c-ar fi în stare

S-o ajute, c-ar putea.

Și o rază a sa fierbinte

Îl ajunse pe cățel,

Stricându-i de-ndată jocul

Ce-l desfătase nițel.

Și privind cu ochi voioși,

Măicuța acum bucuroasă,

Mulțumi Soarelui tandru,

Luându-și pisicul acasă.

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Răsună din străfunduri,

Din suflet, din mănunchiuri,

Din eu-l meu profund,

Suferințe ce se ascund.

Oftat și mângâiere,

Și bucurii ca o refugiere,

În griji împletite,

Cu greu stăpânite.

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.