arhivă, raft 4
N-am mai scris de câteva zile, lungi, inerte
n-aș spune din teamă
căci varul de pe pereți se mai cojește,
cu timpul.
Am lăsat să curgă zilele, o inerție proastă
să se amestece, ca apa și uleiul
Căci nu vreau să-ncep elegia
cu tot ce-am mai arhivat prin creier,
din instinct
m-aș înjura cu logica
și cu răbdarea.
Aș creiona un gol absurd
de ne-nțeles, o critică a teoriei despre om
Aș umple bule de oxigen cu gol.
Aleg să mai așez un raft, acolo sus
să îndes registre care dau pe-afară
cineva să le crape post-mortem
s-aibă ce să pună pe foc,
hârtie galbenă și ieftină,
goală.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Sabina Brandiu
Data postării: 23 martie 2024
Vizualizări: 470
Poezii din aceiaşi categorie
LUMEA TACE
Sunt trei forțe mari în lume
Gândirea ,speranța și cutezanța ,
Cele trei s-au întânlit
Și în cor au hotărât :
Pentru noi nu sunt hotare.
Putem cutreera pământul
Precum ploaia ,precum vântul
Fără pașaport sau viză .
Dacă avem așa putere,
Să le dăm și altora
Să se bucure de ea !
Tocmai ,cred că a venit vremea.
Apele-s învolburate
Mulți scrâșnesc din dinții ,
Lumea tace suferindă
De s-ar vedea în oglindă?...
Pesimism
ce aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
aș zice că am mai murit încă puțin
că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită
din ram
că pământul mi-a ajuns la genunchi
prostii la timpul trecut
elucubrații
nu poți fragmenta după astfel de criterii
timpul
acest perpetuum mobile care se-nvârte continuu
dinlăuntru-i
spre un punct fix
noi am inventat calendarele
ceasurile
clopotelele
am pus stavile în calea apelor
inutil
ne-am revendicat zborul
încercând să surclasăm timpul
ne-am întors acasă din spațiu mai tineri
decât cei lăsați pe Pământ
ce-aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
nimic
lumina întrece în linie dreaptă timpul
dar când se întoarce este strivită de timp…
În surdină
Cânt un cântec orb.
Melodia mea nu poți a auzi,
Dar nici eu pe a ta.
Am reusit,
Am evadat.
Au furat tot ce au putut,
Nimic nu a rămas,
Chiar și vocea mi-a scăpat.
Ai grijă pe unde treci,
Cu ce oameni te alegi
Vocea ta s-ar putea
Să sufere mai mult
Decât a mea.
Я смерти нет сказал
Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы.
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?
Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои,
и так и не почувствовал твой гнойный запах!
Nicio zi
Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.
Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
LUMEA TACE
Sunt trei forțe mari în lume
Gândirea ,speranța și cutezanța ,
Cele trei s-au întânlit
Și în cor au hotărât :
Pentru noi nu sunt hotare.
Putem cutreera pământul
Precum ploaia ,precum vântul
Fără pașaport sau viză .
Dacă avem așa putere,
Să le dăm și altora
Să se bucure de ea !
Tocmai ,cred că a venit vremea.
Apele-s învolburate
Mulți scrâșnesc din dinții ,
Lumea tace suferindă
De s-ar vedea în oglindă?...
Pesimism
ce aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
aș zice că am mai murit încă puțin
că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită
din ram
că pământul mi-a ajuns la genunchi
prostii la timpul trecut
elucubrații
nu poți fragmenta după astfel de criterii
timpul
acest perpetuum mobile care se-nvârte continuu
dinlăuntru-i
spre un punct fix
noi am inventat calendarele
ceasurile
clopotelele
am pus stavile în calea apelor
inutil
ne-am revendicat zborul
încercând să surclasăm timpul
ne-am întors acasă din spațiu mai tineri
decât cei lăsați pe Pământ
ce-aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
nimic
lumina întrece în linie dreaptă timpul
dar când se întoarce este strivită de timp…
În surdină
Cânt un cântec orb.
Melodia mea nu poți a auzi,
Dar nici eu pe a ta.
Am reusit,
Am evadat.
Au furat tot ce au putut,
Nimic nu a rămas,
Chiar și vocea mi-a scăpat.
Ai grijă pe unde treci,
Cu ce oameni te alegi
Vocea ta s-ar putea
Să sufere mai mult
Decât a mea.
Я смерти нет сказал
Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы.
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?
Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои,
и так и не почувствовал твой гнойный запах!
Nicio zi
Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.
Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
Alte poezii ale autorului
simpozion de clipe
Am atârnat de clanța uşii tale
un suflet greu, împodobit cu zale.
Nu am curaj să bat şi tremur,
căci ochii tăi ma zbuciumă ca un
cutremur.
O enigmă, ceva străin îmi pari
şi totuşi, în ai mei ochi răsari.
De-o viață pare că te ştiu,
sufletu-mi pare-acum mai viu.
Cerneală las să cadă
să-mi spele sulfetul, ca o spovadă.
mai bine decăt acasă
poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine
fiecare să își poarte crucea
mi-a zis doctorița de familie să mănânc
nuci
că ajută la creierul cel obosit
vechi trandafir împopoțonat
păpușă matrioshka din lemn de fag
sau o căzătură, depinde de sezon
căci și neuronii hibernează pe frig
misterul constă în electricitate
în curentul masiv ce scurtcircuitează
aminitiri
și "ieri" devine "anul trecut" și apoi devine
"când eram mic"
sistem diabolic de prevenție a morții
care scutură mușchii când pleoapele
se îngreunează
doar așa.. de test..
poate când o să mă arunc în Bistrița
va folosi la ceva
steag alb
am așezat lumânările pe pervaz, lângă flori
(lalele cumpărate de la domnul cu mustață
din piață)
și aș folosi bricheta de ocazii
cu ștrasuri aurii prinse cu superglue
să ardă
aprinse, arată ca un peisaj morbid
și blând, cald, o flacără
care să-mi ardă perdeaua cu flori
și buline verzi
să sune vecinii la pompieri
să primesc puțin ajutor
apusul de miercuri
în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi
timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?
întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare
în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.
mărturii de seară
un sistem solar împodobit cu stele, cireşe şi dor
doar noi ştim de el, nu spune nimănui secretul nostru
noi, două frânturi de rază spartă
călatoare-n locul ăsta ce umbră de soare n-a simțit
sau miros de stânjenei culeși târziu
sau un simplu contact uman,
pare un abis pierdut pentru-o pereche de ochi
alta decât a noastră
căci ei nu ştiu, nici stele şi nici aştri nu trebuie să afle
că tot ce e frumos în lumea asta
am ascuns la noi în priviri, în ochi ce doar noi ştim
ca pe-o ploaie de meteoriți în plină zi
sau ca pe asfințit de soare pe planetă roşie
când ce numim noi soare va apune permanent
şi cand cireşul, moale se va ofili, sub ochii mei
voi răspunde la-ntrebarea ta: "Cum arată o stea moartă?"
şi-ți voi pune mâna pe ochii mei ce bine-i ştii
ca să găseşti fitil de lampă arsă.
simpozion de clipe
Am atârnat de clanța uşii tale
un suflet greu, împodobit cu zale.
Nu am curaj să bat şi tremur,
căci ochii tăi ma zbuciumă ca un
cutremur.
O enigmă, ceva străin îmi pari
şi totuşi, în ai mei ochi răsari.
De-o viață pare că te ştiu,
sufletu-mi pare-acum mai viu.
Cerneală las să cadă
să-mi spele sulfetul, ca o spovadă.
mai bine decăt acasă
poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine
fiecare să își poarte crucea
mi-a zis doctorița de familie să mănânc
nuci
că ajută la creierul cel obosit
vechi trandafir împopoțonat
păpușă matrioshka din lemn de fag
sau o căzătură, depinde de sezon
căci și neuronii hibernează pe frig
misterul constă în electricitate
în curentul masiv ce scurtcircuitează
aminitiri
și "ieri" devine "anul trecut" și apoi devine
"când eram mic"
sistem diabolic de prevenție a morții
care scutură mușchii când pleoapele
se îngreunează
doar așa.. de test..
poate când o să mă arunc în Bistrița
va folosi la ceva
steag alb
am așezat lumânările pe pervaz, lângă flori
(lalele cumpărate de la domnul cu mustață
din piață)
și aș folosi bricheta de ocazii
cu ștrasuri aurii prinse cu superglue
să ardă
aprinse, arată ca un peisaj morbid
și blând, cald, o flacără
care să-mi ardă perdeaua cu flori
și buline verzi
să sune vecinii la pompieri
să primesc puțin ajutor
apusul de miercuri
în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi
timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?
întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare
în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.
mărturii de seară
un sistem solar împodobit cu stele, cireşe şi dor
doar noi ştim de el, nu spune nimănui secretul nostru
noi, două frânturi de rază spartă
călatoare-n locul ăsta ce umbră de soare n-a simțit
sau miros de stânjenei culeși târziu
sau un simplu contact uman,
pare un abis pierdut pentru-o pereche de ochi
alta decât a noastră
căci ei nu ştiu, nici stele şi nici aştri nu trebuie să afle
că tot ce e frumos în lumea asta
am ascuns la noi în priviri, în ochi ce doar noi ştim
ca pe-o ploaie de meteoriți în plină zi
sau ca pe asfințit de soare pe planetă roşie
când ce numim noi soare va apune permanent
şi cand cireşul, moale se va ofili, sub ochii mei
voi răspunde la-ntrebarea ta: "Cum arată o stea moartă?"
şi-ți voi pune mâna pe ochii mei ce bine-i ştii
ca să găseşti fitil de lampă arsă.