LUMEA TACE

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

desfășurări de zile, minute și secunde

pe-ntinderi tumultoase

de ape.

 din crisalida,

lepidoptera

ascultă 

clocotitoarea tânguire

a prizonierilor

legați cu lanțuri

la mâini și la

picioare.

la ceasul al șaselea,

bătaia din aripi a

unui firav fluture,

va transforma

căderea

într -o victorioasă-nălțare.

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

Înainta prin desert,însetat,

Dar speranța îi dădea putere,

Zile in șir,neîncetat,a mers,

Un supraom in trup sleit,

Si-ntr-un final,ca-o dulce adiere,

Văzu în zare casa sa,

In ochi i-au răsărit aprinse stele,

Deschide ușa,dar ființă pe care-o iubea,

Nu mai era.

Îi căzu o lacrimă nespus de grea,

Cu och pierduți privi spre desertul întins..

Abia acum acesta l-a învins..

vântul

unduios nestatornic

atingând dojenind risipind

crengile-nflorite de măr-

îmbrăcând acoperind oblojind

bătătoritul pătrunzătorul 

pământ

nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei  tale

că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal

cu statui vivante

(asemenea orgoliilor noastre!)

nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil

care atrage cel mult zâmbete

îți simți sufletul ruginit

scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult

prins la mijloc

exclus

neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea

adică tot mintea

cea care afirmă și neagă în același timp

complicând totul

denaturând totul

cu ani în urmă

am văzut um om sărutând o piatră

„ aceasta e singura mea certitudine!”

mi-a răspuns

„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

          Cățelușa mea isteață

Azi ,în zori de dimineață ,

Î-și strângea cu drag în brațe

Trei ființe militele !...

Se uita cu drag la ele.

          Și această mamă mică

Harnică ca o furnică

Îi tot spală și-i îngrijește

Și de străini îi păzește.

          Dacă ,tot îi  ții în brațe

Cu privirea  te răsfață

Cu ochii te dojenește

În țeleg ,cât îi iubește.

          Dar te roagă pe muțește

Puii dragi să-i ocrotești

Că sunt mici ,fără putere

Și frumoși ,ca o părere!...

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

Ulcioare de lut ,semne de piatră

Mușcate de timp, mușcate de daltă

Vorbesc de trecerea noastră ,

            Pe acest pământ.

Într-o poveste  minunată.

Într-un cuvânt plâng

Prin noaptea înstelată

           Și râd și plâng și-mi

Caut un drum...

Întinde aripa spre zare

Speranța îmbrac-0 în floare

Și râzi când te învăluie frica,

Din fice zi fă sărbătoae.

Noaptea trăiește-o cu viee

Zilelor grele dă-le gust de miere.

Urmează-ți calea spre zare

Putere,răbdare ,doar cerului cere.