Suspin
și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni
cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului
văzusem femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă
cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri
nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet
să-și ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate
să urle
încremenise în propria- i durere
fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor
părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține
că nu mai putea spune „nu” la ce va urma
morgă
ritualuri prostești
plânsete
Soarele agoniza undeva la linia orizontului
împroșcând răsăritul cu sânge
orbecăiam printr-o lume a umbrelor
alături de oameni fără chipuri și corpuri
nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer
doar mașinile morții treceau zgomotos pe alături
cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 23 ianuarie 2020
Vizualizări: 1291
Poezii din aceiaşi categorie
Trubadur trist
Nu cred in îngeri,nu cred in stele,
Sunt prizonier al vieții,
Obligat să simt și să mor..
Dumnezeu nu poate fi crud,
Așadar,zilele curg infernal,
In zare,umbra negrului final..
Dumnezeu poate fi doar imparțial,
Așadar,nu sper la salvare,
Știu că tentaculele morții mă vor nimici și pe mine.
De ce raiul?
Pacea neființei e la fel de dulce.
Mi-e frica doar de trecerea dintre aici și acolo,
Cu o secundă înaintea morții voi fi în iad,
Cu o secundă după,in rai,
Dar nu cel cu îngeri,ci cel fără grai,
Ca un somn fara vise..
Asta cred,de aceea nu lupt pentru nimic,
Nu sper la rasplata de apoi,
Trubadur trist,ce știe că viața
E un fum ce se risipește..
Lasă-mă să dorm,sa nu mă mai trezesc,
Viața e o cruce,ce paradox,
O port pe spiritul meu de ateu..
Unde ești tu,Zeu?,
Sa iei suferința,nonsensul și spaima..
Îmi trag pașii trist,cu durere,și greu,
E noapte în zare,și-n ultima filă din cartea vieții,
Dar sunt obligat să ajung la ea,
O,viața,te blestem,cu inima rece și grea..
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Dureri ascunse
Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări
cu aripile frânte,
crezusem că era o suferință ca toate altele,
nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste
sau din prea puțină,
dimpotrivă,
suferința te întărește,
o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea
că a pierdut cerul,
când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului
nu mai ai de ales,
din clipa aceea aparții Cosmosului,
fără aripi o păsăre moare de inimă rea
într-un ultim și cutremurător cântec,
Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,
pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,
este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,
precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor
nesemnată de nimeni...
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Alte poezii ale autorului
1 Decembrie
ca să-ți iubești patria
trebuie mai întâi să ai o patrie
nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă
cu alte milioane de oameni
într-un anumit loc
o poți face la fel de bine oriunde
în toate limbile Pământului
nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu
Grădina Maicii Domnului
de exemplu
Pământul e plin de asemenea locuri
nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei
amăgindu-te că de acolo
din fundul curții
începe patria
cât vezi cu ochii e doar pământ
oameni care vorbesc în toate limbile
ca în Babilon
po***cenzure***ții
nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam
fiindcă te-mbraci într-un anumit fel
că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc
sau că mergi în fiecare duminică la biserică
nici vorbă
trebuie mai întâi să fii demn
smerit
să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți
de ce m-aș bucura azi
în acest început polar de decembrie
să-mi cinstesc „eroii”
niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă
când împotriva nemților
când împotriva rușilor
înrușinați din ambele părți
și neîngropați în morminte
morți ca proștii
halal eroi
să-mi cinstesc urmașii
îndușmăniți într-atât între ei
încât a fost nevoie de un rege neamț
mason
dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii
cum spunea Nice
Habsburgii și Hohenzollernii
apoi de un cismar
și din nou de un neamț
descălecat din fostele Wafen SS
care ne vorbește despre democarație
mai bine nu
prefer să rămân un om fără patrie
fără tembelii și vânzătorii de neam
# rezist
în aceiași fundătură urât mirositoare
a istoriei
încă o sută de ani....
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Să mori ca un câine
ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină
este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră
a unei securi de luptă pe care se așează un fluture
sfidând toate principiile fizicii
legea gravitației
a cauzei și efectului
și a unei umbre fără identitate care mă acoperă
insinuându-se între mine și restul Universului
încă nu înțeleg ce caut acolo
în mijlocul drumului
răstignit
dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor
trecând ca o pasăre încolțită de uliu
într-o fracțiune de secundă
aș putea crede că am murit
mă agăț cu toată forța aceasta teribilă a gândului
de fiecare secvență
care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului
și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie
de la copilul în pantaloni scurți
care aleargă după același fluture
pe care-l văd acum și pe tăișul securii
la primul sărut
la prima noapte de dragoste
la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei
și trecerea mamei la cele veșnice
apoi la omul din spatele umbrei
pe care-l simt în ascuțișul securii
privind consternat de pe margine…
Doctor Faustus
Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.
Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.
Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.
- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!
- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.
Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!
Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.
- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!
- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!
- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!
- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!
- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!
- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!
- Aiurezi, femeie!
- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!
- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!
Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.
- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.
Femeia rămase cu gura căscată.
- A făcut el asta?
- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!
- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!
- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!
- Si ce-o să-mi faceți?
Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.
- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!
Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.
Zbor în zigzag
Uneori mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...
.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.
O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.
Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…
.
Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori, că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.
Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.
II
Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?
.
Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!
Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.
.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.
Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.
Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic: „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!
.
De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.
Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…