simpozion de clipe

Am atârnat de clanța uşii tale
un suflet greu, împodobit cu zale.
Nu am curaj să bat şi tremur,
căci ochii tăi ma zbuciumă ca un
cutremur.

O enigmă, ceva străin îmi pari
şi totuşi, în ai mei ochi răsari.
De-o viață pare că te ştiu,
sufletu-mi pare-acum mai viu.

Cerneală las să cadă
să-mi spele sulfetul, ca o spovadă.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Sabina Brandiu poezii.online simpozion de clipe

Data postării: 28 februarie

Vizualizări: 84

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Visul!

Nu scriu să-mi arăt măiestria

Nici c-aș dori să fiu mare poet,

Și doar visez să-mi traduc visul

Fără vreun merit de-a fi profet

 

Și cine în viața asta păcătoasă

Nu își dorește visul împlinit?

După ce luptă dreaptă el a dus

Cu sine și cu cei ce i-au greșit

 

De când mă știu eu am visat

Să am aripi să pot să zbor,

De sus să văd și să-i salvez

Pe toți acei ce fără vină mor

 

Dar cum și visul e visare

Și ne sculăm dezamăgiți,

Trezit îmi zic că nu se poate

Ca om să-nvii pe cei muriți

 

Voi lăsa visul să mă-ndrume

Cât va rămâne în somnul meu,

Să nu greșesc în astă lume

Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!

Mai mult...

Revărsare

 

Mi-e pielea încrețită de la ploaie,

De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,

Din brațe-mi curg torent puhoaie,

Spre coapse și-nspre umerii setoși.

 

În mine lâncezesc oceanele sărate,

Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,

Ca astăzi să botez fecioare necurate,

Să umble despuiate pe carne și pe sânge.

 

Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,

Când Luna se îmbracă în femeie,

Și toate venele ca un vulcan erup,

Curgând prin păr în valuri și maree.

 

Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,

Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,

Dar trebuie să plec grăbit spre stele,

Să sting pe Marte-un foc de paie.

 

Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,

Că voi aduce un nou potop în lume,

Cu veșnicie și săruturi o încarcă,

Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.

Mai mult...

Prea mulţi Doamne …

 

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,

Urlete se sparg în negrele bolţi,

Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.

 

Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,

Ochii se îneacă în oceanul amar,

Nebunia muşcă cu răutate din patimi,

Cade agonic ultima picătură-n pahar.

 

Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,

Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,

Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,

Peste care păşesc cu-n triumf spulberat.

 

Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,

Durerea a ajuns un simţ prea banal,

Trupuri chircite se desprind de fiinţă,

Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.

 

Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,

Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,

Casele sunt pline de tinere stafii,

Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.

 

Prea multe Doamne, prea multe păcate,

Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,

I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,

Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.

 

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,

Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,

Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.

 

 

Mai mult...

Moșule, Nicolae!

Moșule, te-aștept să vii la mine

Să urci tiptil, tiptil pe trepte,

Să spun eu o dorință către tine

Și dacă vrei să pui ceva în ghete

 

Vreau să-mi aduci mie cadou

Ceva de scris, poate-un stilou,

Să scriu rețete pentru suferință

Iar tu să vindeci, că ai putință

 

Iar la familie și-ai mei prieteni buni

Rog să le aduci în dar lor sănătate,

Că cine-i sănătos poate face minuni

Și fericire dărui din a lor bunătate

 

Mă rog la tine dragă, Moșule

Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,

Fii milostiv și le ascultă ofurile

Alină-le durerea pe care tu o știi

 

Iar dacă nu vei trece pe la mine

Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,

Și-mi pun toată speranța-n tine

Că anul care vine..voi fi pe lista ta!

Mai mult...

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

 

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

 

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

 

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

 

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

 

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Mai mult...

Ce-mi pasă

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,

Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,

Și care măcăne același refren, Parcă...

Ecoul se repetă fără odihnă,

Obsedant și mecanic solfegiază,

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Ziua este încă la început,e dimineață,

Și viața cântă iar si iar plină de speranță,

Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,

Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...

Eu știind că-ți pasă!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

fiecare să își poarte crucea

mi-a zis doctorița de familie să mănânc

nuci

că ajută la creierul cel obosit

vechi trandafir împopoțonat

păpușă matrioshka din lemn de fag

sau o căzătură, depinde de sezon

căci și neuronii hibernează pe frig

 

misterul constă în electricitate

în curentul masiv ce scurtcircuitează

aminitiri

și "ieri" devine "anul trecut" și apoi devine

"când eram mic"

 

sistem diabolic de prevenție a morții

care scutură mușchii când pleoapele

se îngreunează

doar așa.. de test..

poate când o să mă arunc în Bistrița

va folosi la ceva

Mai mult...

mai bine decăt acasă

poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine

Mai mult...

apusul de miercuri

în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi

timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?

întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare

în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.

Mai mult...

arhivă, raft 4

N-am mai scris de câteva zile, lungi, inerte
n-aș spune din teamă
căci varul de pe pereți se mai cojește,
cu timpul.
Am lăsat să curgă zilele, o inerție proastă
să se amestece, ca apa și uleiul

Căci nu vreau să-ncep elegia
cu tot ce-am mai arhivat prin creier,
din instinct
m-aș înjura cu logica
și cu răbdarea.
Aș creiona un gol absurd
de ne-nțeles, o critică a teoriei despre om
Aș umple bule de oxigen cu gol.

Aleg să mai așez un raft, acolo sus
să îndes registre care dau pe-afară
cineva să le crape post-mortem
s-aibă ce să pună pe foc,
hârtie galbenă și ieftină,
goală.

Mai mult...

steag alb

am așezat lumânările pe pervaz, lângă flori

(lalele cumpărate de la domnul cu mustață

din piață)

și aș folosi bricheta de ocazii

cu ștrasuri aurii prinse cu superglue

să ardă

 

aprinse, arată ca un peisaj morbid

și blând, cald, o flacără

care să-mi ardă perdeaua cu flori

și buline verzi

să sune vecinii la pompieri

să primesc puțin ajutor

Mai mult...

mărturii de seară

un sistem solar împodobit cu stele, cireşe şi dor
doar noi ştim de el, nu spune nimănui secretul nostru
noi, două frânturi de rază spartă
călatoare-n locul ăsta ce umbră de soare n-a simțit
sau miros de stânjenei culeși târziu
sau un simplu contact uman,
pare un abis pierdut pentru-o pereche de ochi
alta decât a noastră
căci ei nu ştiu, nici stele şi nici aştri nu trebuie să afle
că tot ce e frumos în lumea asta
am ascuns la noi în priviri, în ochi ce doar noi ştim
ca pe-o ploaie de meteoriți în plină zi
sau ca pe asfințit de soare pe planetă roşie

când ce numim noi soare va apune permanent
şi cand cireşul, moale se va ofili, sub ochii mei
voi răspunde la-ntrebarea ta: "Cum arată o stea moartă?"
şi-ți voi pune mâna pe ochii mei ce bine-i ştii
ca să găseşti fitil de lampă arsă.

Mai mult...