Tulburarea lui Narcis
Aripi de înger cu oase ieșite,
Sângele ce-ți pică pe buze-mi ciupite.
E negru ca smoala cu-n iz de metal
Ruginiu si vâscos altminteri nectar.
Înger al morții întinde-mi tu mâna,
Vreau ca la păcate eu să-mi dezleg frâna.
Alți zeci de mustangi galopând evreiește,
Doar unul e glasul cel care-mi șoptește.
Păstrează-mi secretul,îngroapă-mi și taina,
Pășește viclean lepădându-ți doar haina.
Înger, fă-mă tu astru, O, fă-mă tu zeu!
Instruiește tu-mi viața să nu dea rateu.
Ochi de tron și ochi de soare,
Învârte-te-n inele goale,
Poleite cu lumină ascuzând acea duzină,
Cea plângând și fumegând,
Mută, moartă dar tunând.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Luzăr
religie
Data postării: 29 martie
Vizualizări: 153
Poezii din aceiaşi categorie
Poate mâine ..
Poate mâine ți-e sorocu
Ori cum ți-e prezis norocu;
Printre noi nu vei mai fi,
Ispășit ,te vei jertfi
Pe altarul viselor deșarte
Din tărâmul de departe,
Mai dai semnale, nevăzut,
Bântuind pe holuri,mut.
Căznit oful să ți-l spui
Molecular te descompui.
De lași un gând în urma ta,
Ce memoria nu -ți va păta;
Poate-slăvi te vei -nălța
De frământări te va cruța.
Dar dacă vina te apasă
Și te trage dorul de casă,
Ca să te speli de a ta otravă
Din sufletul tău frivol,
Vei privi etern in gol...
Nu ești decât un muritor de rând
În trecerea frugală pe pământ.
Un atom ce trece prin viață
Cu epilog, capitol și prefață...
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Unde imi esti tu, dulce nectar?
Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,
Răsunând în suflet numai un gol adânc.
Ochii mi se scaldă numai în amar,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Pribegesc prin lume în vals de noapte,
Pe muzica sumbră cu note din morminte,
Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
De mult am crezut că-mi ești o taină,
Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,
Dar în beznă, frig și schingiuite zac,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Privesc din lojă, în camera mortuară,
Cum emoțiile inexistente încep să apară.
Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,
Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…
Testamentul lumânării
Dormea lumina, grea ca o rugă,
Pe crucea nopții, clopotul tăcură—
Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,
Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—
Răsfrânt de a sa cruce,
Din altar de veac suspinând—
Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,
Recitând din nou a sa lumină dulce—
Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—
Din pântece de scrum, de murmur la vioară—
Și era frig de plin veștmânt de rugă,
Călcând alintul de pătimire—
Tămâind o lumânare de eter,
Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,
Respirând al său nefrânt geneză—
Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—
Nemărginit de haos luminat,
cu patimi de licăr
“Din pulberea sfântă mă voi înălța,
Din altarul tăceri”
Suspinând moroii se întrupau mai tare,
În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—
Rugă din os și pământ așterne spre mine,
Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—
Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,
Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—
Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—
Ceara topită din lumânarea soartei,
Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—
Jale învelită-n flori uscate,
Se topesc pe ale lor harpe—
Leagăn de încotro alină raza,
Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—
Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,
Să mai fie în voie bună, măcar odată—
Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,
O plecare învăluită în amurg de patimi—
“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”
Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,
Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—
Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—
Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,
Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,
Cu țărâna ce astupă ordini de viață,
Și aprinde lumina lumânării—
Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,
Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.
Poate mâine ..
Poate mâine ți-e sorocu
Ori cum ți-e prezis norocu;
Printre noi nu vei mai fi,
Ispășit ,te vei jertfi
Pe altarul viselor deșarte
Din tărâmul de departe,
Mai dai semnale, nevăzut,
Bântuind pe holuri,mut.
Căznit oful să ți-l spui
Molecular te descompui.
De lași un gând în urma ta,
Ce memoria nu -ți va păta;
Poate-slăvi te vei -nălța
De frământări te va cruța.
Dar dacă vina te apasă
Și te trage dorul de casă,
Ca să te speli de a ta otravă
Din sufletul tău frivol,
Vei privi etern in gol...
Nu ești decât un muritor de rând
În trecerea frugală pe pământ.
Un atom ce trece prin viață
Cu epilog, capitol și prefață...
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Unde imi esti tu, dulce nectar?
Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,
Răsunând în suflet numai un gol adânc.
Ochii mi se scaldă numai în amar,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Pribegesc prin lume în vals de noapte,
Pe muzica sumbră cu note din morminte,
Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
De mult am crezut că-mi ești o taină,
Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,
Dar în beznă, frig și schingiuite zac,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Privesc din lojă, în camera mortuară,
Cum emoțiile inexistente încep să apară.
Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,
Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…
Testamentul lumânării
Dormea lumina, grea ca o rugă,
Pe crucea nopții, clopotul tăcură—
Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,
Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—
Răsfrânt de a sa cruce,
Din altar de veac suspinând—
Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,
Recitând din nou a sa lumină dulce—
Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—
Din pântece de scrum, de murmur la vioară—
Și era frig de plin veștmânt de rugă,
Călcând alintul de pătimire—
Tămâind o lumânare de eter,
Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,
Respirând al său nefrânt geneză—
Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—
Nemărginit de haos luminat,
cu patimi de licăr
“Din pulberea sfântă mă voi înălța,
Din altarul tăceri”
Suspinând moroii se întrupau mai tare,
În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—
Rugă din os și pământ așterne spre mine,
Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—
Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,
Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—
Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—
Ceara topită din lumânarea soartei,
Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—
Jale învelită-n flori uscate,
Se topesc pe ale lor harpe—
Leagăn de încotro alină raza,
Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—
Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,
Să mai fie în voie bună, măcar odată—
Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,
O plecare învăluită în amurg de patimi—
“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”
Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,
Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—
Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—
Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,
Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,
Cu țărâna ce astupă ordini de viață,
Și aprinde lumina lumânării—
Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,
Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.