Zac... tot zac

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Striga-ma sa te auda sufletul.
Sa se intoarca gindul ratacit
Striga-ma sa-mi trezesti inima moarta 
Chiama-ma din morti sa ma ridic

Saruta-ma iar ca la urma
Din nou sa ma ridici din morti
Saruta-mi ochii adormiti sub plioape
Trezeste-ma din vise sa ma scoti

Atinge-ma si lasa-ma sa mor
Trimite ingerii si adama-napoi
Atinge-ma si coasami aripile rupte
Sa fim in zbor, din nou, doar noi

Iubeste-ma acum cind sunt
Si poate, mereu am sa mai fiu
Iubeste-ma acum si-intodeauna
Iubestema acum cit mai sunt viu

Alunga-ma si chiama-ma
Atinge-ma si scapa-ma
Saruta-ma si striga-ma
Iubeste-ma si-ntoarce-ma

        durerea toată,

     o scriu în versuri,

        mici și scurte,

   mai mult nu e nevoie.

   timpul trece,timpul vine,

   iar durerea rămâne cu mine.

    noaptea satul doarme.

   numai eu nu am somn,

   durerea îmi încurcă,

  încărcată cu lacrimi.

   Și eu atunci,

  sudoarea de pe față o șterg,

 respir cu grijă și teamă,

 Mi-e frică să nu mor

 și durerea să moară cu mine .

Poezie despre moarte,durere .

Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤 

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.

Daca soarele si luna sunt acelasi lucru ?

Daca atunci cand noaptea vine si toti merg sa se culce,

Soarele isi arata adevarata fata, care urla dupa ajutor,

Dar nimeni nu este acolo sa il auda ?

Soarele sufera, nimeni nu vede asta.

Dimineata isi pune un zambet mare, calduros,

Si ii face pe oameni sa se simta bine,

Asteptand sa il incalzeasca cineva si pe el.

Cand apune, se straduie sa faca cerul cat mai colorat

Ca sa ne incaleasca ochii artistici,

Si sa pastram o fotografie cu creatia lui,

Asteptand pe cineva care sa ii coloreze viata.

Soarele nu este simbolul fericirii.

Chiar daca e galben si  stralucitor

Cu mii si mii de raze si cu un zambet mare,

Soarele simbolizeaza cat de bine poate cineva sa ascunda suferinta.

Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.