Zac... tot zac

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

 

 

 

 


Категория: Стихи о смерти

Все стихи автора: Andrei Iancu poezii.online Zac... tot zac

#zac #moarte #decizie #cale #dezgust #oameni #evadare

Дата публикации: 15 декабря 2023

Просмотры: 241

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Ospățul Amarei Vieți

Dacă lumea era frumoasă
Nu am fi plâns când ne-am născut.
Dacă eram curați cat am fost in viață
Nu am fi spălați atunci când am murit.



Fiecare om apare pe lume plângând,
Iar cei cel așteaptă, zâmbesc dansând…
Dar atunci, pe treptele morții călcând,
Toti te vor plânge, iar tu vei pleca râzând.

 

“Moartea nu este si nu va fi un punct, ea este o virgulă”

 

Еще ...

Timp

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

 

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

 

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

 

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

 

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

 

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

 

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

 

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

 

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

 

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Еще ...

Suflet viu ,dar ingropat

Acum totul s-a sfârșit

S-a sfârșit Amaru

Lângă piatra de sub zid

S-a sfârșit coșmarul

 

Lângă piatra de mormânt

Lacrimi , luate ușor de vânt

Vânt ușor de clima rece 

Ceea ce lasă nu trece 

 

A început de ieri de vina 

Însă nu m-am așteptat

Sa îmi ia si sa îmi ducă 

Sufletul la ingropat 

 

Și-a început apoi să doară

Nici acum tot n-a trecut 

Si mi-am zis apoi în sine 

Ca degeaba n-a venit

 

A venit ca să mă cheme 

Colo sus ,lângă mormânt

Unde azi e plin de ruine

Iar sufletul îmi e distrus 

 

Nu a stat prea mult de vorbă

Si apoi repede a plecat

Însă în drum spre ruine 

Si pe mine m-a luat 

 

Si m-am ținut strâns de mine 

S-a temut că sa nu plec

Însă el știe mai bine 

Ca sufletul eu mi-l înec

 

Și-a început din nou să doară

Dar eu nu m-am așteptat

Sufletul apoi sa-mi scrie 

Poezie ,ingropat 

 

Еще ...

Un mac în floare - Cimitirul eroilor

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă


Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

Еще ...

Moartea mă salvează

sinuciderea-moartea mea dorita 

moartea-ziua mea linistita

de asi putea asi muri

de asi putea,nu asi mai trai 

 

sentimentul de dragoste nu-mi poate fi redat 

deoarece consecintele acestuia sunt de neredat 

nu inteleg dece tot timpul eu?

nu inteleg ce leam făcut la toți mereu...

 

nu am vrut nimic mai mult decât sa te iubesc 

teasi fi iubit pana eu obosesc 

tiasi fi dat sansa sa îmi fii dragostea mea 

dar nemultumitului darul i se ia 

 

sunt ucisa mental, nu mai pot suporta

pana acum credeam ca durerea îmi va trecea 

insa ea se ascunde și iese la iveala 

și când ea iese, nu vreau sa trăiesc iara

 

înainte durerea ce o simțeam era una foarte mica 

dar cu timpul, aceasta din ce in ce mai tare se complica

vârstă ma face sa imbatranesc

și sentimentele sa nu mi le impartasesc

 

cea mai mare durere e ca tu ma lasi 

cea mai mare durerea e creata de ai tai pasi

intruchiparea perfectiunii tu poți fi 

insa și tu cel mai tare ma poți umili 

 

îmi curge o lacrima ca semn de durere 

te iubesc mult, insa iubirea nu ți-o pot cere 

ne destramam ca aţa ce e arsa 

nodul ei se arde, funinginea i se revarsa 

 

moartea e singura mea scapare 

moartea este singura mea alinare 

nu te pot vedea in ochi fără îmi aminti 

cum credeam ca tu ma vei iubi 

 

naivitatea mea devine din ce in ce mai mare 

tot ce e fals, realitate îmi pare 

o zi vorbesc de tine parca-mi ești speranta 

următoarea vorbesc de parca miai distrus viata 

 

nu rog pe nimeni nimic, dar pe tine da

fama ca să nu-mi pierd iubirea

nam iubit demult și chiar aveam nevoie de acest sentiment 

dar acum ca dispare, totul merge atat de lent

 

pe zi ce trece singuratatea ma consuma 

la început credeam ca prezenta ta nu va lasa nici o urma 

dar acum realizez, pe tine te vreau in acest vers 

insa am atat pana la tine de mers 

 

universul ne destrama, dragostea nui rea 

insa tot ce se strica, e din cauza la dragostea mea 

ma uit la cer și ma rog la cel de sus 

macar odata de o dragoste normala să-mi fie sufletul rapus

Еще ...

Dureri insuportabile au margini stabilite

inima mi sa frant,

sa spart mii de bucatele..

eu deja nu mai cant,

deja iar simt durere

durere nemarginita aduci tu

și sincer,nu-ți pot spune nu.

 

dece sunt asa? dece mereu stric?

și după ce fac asta,nu pot sa ma ridic.

(...)

 

iubesc durerea și tot ce aduce ea,

mulți spun ca ea trece, ca trece cu vremea,

dar eu nu vreau sa treaca, eu vreau sa ramana,

voi plânge incet, pe pled de lana.

 

eu am distrus suflet umil, eu am distrus suflet de copil.

oare ma vei ierta, scumpa mea iubire.

eu am uitat de cuvântul omenire

poate ma iubești, insa eu nu stiu..

poate mai trăiești,poate mai esti viu..

 

eu demult am murit, dar nu a fost sange

pentru ca, mie sufletul îmi plange.

plânge,plânge,nu se opreste

el nu știe ce doreste,

asi dori iubire, multa și frumoasa,

insa iubirea nui chiar amoroasa.

 

e amara, scuip sange din gura

eu nu găsesc iubire, pana ma fac sură.

(...)

suna clopotele, ele se ating razând,

ciorile urla, oamenii surzând, 

se aud clopote care ma petrec pe mine,

eu simt deja ca timpul îmi va vine.

 

pun capu pe pernuta,pernuta din sicriu,

ma uit la crucea popii: in culoare auriu

ma gândesc oare: am mai găsit iubire

inchid ochii, cu gându ca nu am mire.

 

nam găsit nimic, dar chiar am cautat!

insa toți care mau văzut,deja mau uitat..

eu pot sa iubesc,iubesc la nesfarsit,

insa tu uiți, si trăiești mai fericit.

 

nui mare lucru, ce a fost o luna?

insa durerea-i mare,ea tot rasuna.

 

urlu, poate ma va auzi cineva,

urlu,ma va auzi de undeva.

nu exista nimic, totul e pur fantezie,

mai tii minte cand am zis: am uitat de omenie?

(!)

o mica greșeală- distrama viitor

o mare greșeală- te face nemuritor;

nemuritor in suflet omorat,

insa pe dinafara, toți de vad razand.

 

carei sensu dulce-i alinari?

dacă ea ii aduce pe prietenii sai...

care te inpung, adanc in suflet,

și îți zic ca nu te iubește, curge sange-n vuiet.

 

destramate usor, putrezeste in pat,

scoalate la realitate și iar putrezesti sfarmat.

deschizi ochii, când clipesti,vezi alta, 

acestea e viata, tii scurta ca soarta.

 

zâmbetul la unii e amar, doar ei stiu,

cum se simt ei, de mai sunt ei (om) viu.

(...)

sambata in alb mergi la biserică 

duminica in negru, toți plang deasupra la (masă) sferică.

 

carei sensu vietii dacă vii și pleci?

- sensu e durerea, durerea cio petreci.

azi de doare pe tine,mâine pe altu,

tu-ti dorești moartea, insa ea vine la altu.

(...)

savureazati viata, cât o mai și ești viu

(pentru ca după vei bea vinul visiniu)

la inmormantarea mamei, la inmormantarea tatei,

vei suspina greu și îți vei da sufletul moartei

ea pe toti ne asteapta, are coasa lunga-n cozi

și când tu mori, deja vei avea nepoti..

dacă ai venit pe lume, trebuie sa pleci.

insa atent pe ce cale tu mergi-

 

mergi spre alb ori spre negru,

singur îți alegi ceti spune in centru-

centru acolo-n inima.

dar ceti spune ingerul, deja ai vina.

 

 

unii devin ingeri calauzitori,

altii devin deavoli care fug după noi.

altii vin la pace, la frumusete reala,

altii vin la tortura, durere ireala.

 

trăiește cat ai ocazia,nu plânge mereu,

pentru ca inchizi ochii, si deja trece-un jubileu.

 

viata-i scurta nu o irosi copile

atat timp cât ai casa- la cine vine

Еще ...

Другие стихотворения автора

Obsesie

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

 

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

 

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

 

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

 

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

 

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

 

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

 

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

 

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Еще ...

Orbire

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

 

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

 

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

 

 

 

 

 

 

 

Еще ...

Concert în pivniță

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

 

Еще ...

Printre crăpături

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

 

 

Еще ...

Culeg

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Еще ...

Moara de Jar

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Еще ...