Zac... tot zac

Albastrul de la apus

Ne-a adus un moment în plus

Pe când al tău supra apus

Ne-a dus zâmbetul în sus

Cât de greu a fost să-i cer

Inimii sa plece în cer

Să se întoarcă cu al meu tată

Cu lacrima deja uscată

Prin sicrie am umblat 

Prin cimitire am strigat 

Al meu tată mort sa vie

Să-i dedic o poezie 

Să-i arat cu amănunt 

Casa în care m a crescut 

Să-i prezint al lui fecior 

Ginerele și un nepot.

Cel care s-a stins,

Va străluci mai tare

Ca cometele, și cu plâns,

Își vor aminti plecarea.

Cât de tare lumina,

Pe acest pământ,

Acum vocea sa curată 

Nu se-aude din mormânt.

Mii de stele minunați;

Noapte, voi ieși în grădină,

Și cu ochi înlăcrimați,

Mă voi uita la tine.

Scrâșnești din dinți

și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.

Simți presiunea 

care-ți strivește cutia craniană -

o dâră translucidă pe podea.

Vârtejul alb-verzui 

cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -

porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.

Te uiți la el și

vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.

Nu ai puteri telekinetice.

Țintuită în scaunul stacojiu 

ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.

Nu am devoalat prea multe texturi

Vomă cadaverică.

Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.

Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.

La sfarsitul tau de drum,
Faptele s-asaza scrum
Iti dai seama ,din nou vezi
Ai gresit, acum te pierzi.
 
Nu esti tu, ingandurat,
Cazi in vicii, adunat,
Te cauti din nou pe tine
Si stii ca nu esti bine.
 
Trece timpul mult mai greu
Karma se-ntoarce mereu
Fapte , fapte tot au fost.
Oare mai are vre-un rost?!
 
Nor de dor ,lung-n ganduri zbor,
Stins in visuri , muritor ,
Te trezesti , pici in pamant,
Ingerii in cor iti cant.
 
Speranta calatoare,
Norocul tau acum,
Nu-i zi de sarbatoare
Ci e viata ta in scrum.

Venin, sunt cuvintele ce ies pliscul unui comandant care se crede el prea înalt,

În fața unui soldat

Devotat

Să-și apere inima de gloanțele reci,

Să n-ajungă să stea la nivelul muriturilor din beci.

Și-și zicea: "Sunt doar un câine necruțat de ursii ce îl halesc"

Și iar era speriat și credea că îl pândesc 

comandanții cât un munte care-ncep să-l întrebe;

"Unde dracu vrei să mergi?

O să ajungi să stai lângă melci.

O să te mustrăm până mori,

Nu de la puștile ce te înfing cu-n glonț,

Dar de la gurile cu-n colț

Ce te sfâșie neîncetat

Și te-njură repetat.

Vocile îți vorbesc,

Șoaptele te înnebunesc

Ele strigă neîncetat

Sari..., mori înecat.

Ești un nimeni, un nimic,

Încă de când erai un copil mic.

Vinul vorbește, vodka gândește,

Iar creierul meu încetinește

Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge 

Asta e moartea, lipsa vieții,

Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Eram mică...

dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...

În bătaia austrului stăteam,

nu priveam în spate, nu mă întristam!

Val de armonie, mamă...

când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...

Așa de mult mă iubeai,

nu te supărai, mereu mă iertai...

Dansam în ploaie...

prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...

Peste tot eram,

nu mă plictiseam, mereu mă jucam...

Lătra și cățelul de la poartă...

la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...

Ce fericită eram,

nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...

Dar vremea a trecut,

am crescut, mare m-am făcut și am uitat...

Cum eram?

trăiam și mă bucuram?

...

Sunt din nou mică,

mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...

Mă doboară crivățul,

lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...

Liniștea m-a terminat, mamă...

ai plecat demult, te-ai dus și m-ai lăsat,

Așa de tare mă zbat,

de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?

Tremur în teroare,

e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...

Oare poate se mai duce?

nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!

Rage în beznă și javra flămândă,

e liberă prin curte, mișună de zile multe...

Ce colți mari are...

nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...

...

Vremea s-a înrăit...

m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,

Ce fericită eram...

doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...