mi-am consumat viața trăind

Mi-am frânt firea-n umbre mute,

Într-un joc de ne-nțeles,

Printre inimi reci, pierdute,

Însă n-am fost eu ales.

Fug de cel ce mi se-nchină,

Caut ochii reci, de sloi,

Prins într-un vârtej de vină,

Amețit de amândoi.

Iar când pasul mi se frânge,

Și în gol am să cobor,

Oare cine mă va strânge?

Cel pe care îl ador?

Podul tălpii tale-nalte, 

Înălțându-l, să-l așezi 

Peste-al feței mele moale, 

Umbră-n ea să îi sculptezi.

Sărut călcâiul tău suav, 

Ce se sprijină pe vise, 

Peste buze-n toc puhav 

Amprenta-ți pecetuidu-se.

Calcă-mi lacrima-n deget, 

Ridicându-te pe unghii; 

Poartă-mi cugetul cu freamăt 

Spre ceruri ce le-njunghii.

De piele când te desprinzi, 

Sărut talpa-n ultim salt, 

Setea muzelor s-o stingi 

Când iubi-vei pe-un-ălalt.

Iară eu, picând în urma ta, 

Scufundat în mări de țuci, 

Buzele-mi vor fi săgeata 

Ce-o să cauți s-o seduci.

Încerc să uit că te iubesc, 

iar mintea tot mai mult 

s-afundă-n dorul pentru tine...

Răsar în gândul meu 

privirea ta și plete peste ea, 

ochii verzi ce-s viață.. 

în mintea mea lumină 

ești, un singur ideal...

Trupu-ncerc să-l vând 

poftelor și sufletul să-l dau, 

să te-nlocuiesc aș vrea, 

să devin și eu murdar...

Cu orice gând ce te trădează 

moare-n mine câte-o viață, 

cu orice zi mă-ndepărtez,

sufletul-l fărâmițez...

Încă-ncerc să mă separ 

de gândul pentru tine, 

pulsează sânge în zadar, 

căci tu nu vrei cu mine...

Vino-n sufletul ce suferă 

să mă luminezi în vis,

vino să mă scoți

din locul ăsta trist...

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

Fie timpul cât de lung, 

Înapoi de l-aș străbate, 

Doar o clipă să ajung 

Lângă tine, peste toate.

Orice vieți când le-om trăi 

Ori și cât de-ndepărtate, 

Steaua iar ne-o logodi 

Peste vremi și lumi uitate.

Orice floare de vei crește 

Eu, luceafăr, voi veghea

Peste zi și peste noapte

Să te văd de-a pururea.

Putem, oare, să iubim... ș-atât?

Fără profanare-atingerilor,

Inutilul hieroglifelor,

Muțenia sonatelor ce-n

Veci nu v-or să exprime ce-

O ființă simte-n adâncime?

Iubirea n-aparține nouă să 

Vorbim în amănunte, căci 

Ea vine când dorește,

Când ți-e drag te părăsește;

Supuși suntem ciudățeniei, 

Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i

Precum viața coace suferințe noi...

*

Vreau să iubesc.... ș-atât!

Un suflet captiv în trandafir:

Brațe ascuțite-agățătoare ce

Amor profund doare,

Haine rare, dezgolind trupul perfect,

Curgând sânge regal, zemos,

De viață plin și capricios, 

Plăcut privirii și-n miros....

Singur ar crește veșnic, iar în 

Mână mi se ofilește, dar

Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?

Plăcut e să te stingi de tânăr pe

Culmile extazului când de soare t-

Eliberezi, de trup, având doar

Vise și miros-mbătător al

Gândurilor tale...

*

Dar frică-mi e c-aceastea-mi e

Damnarea, să nu am parte de la

Deus ce-am cerut și încă sper!

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

intro zi de toamna cand 

aveam doar saрte anisori

nu stieam ca asa va fi

va рleca de рrintre noi

a рlecat taticul meu

intro groaрa intunecata

linga gard la cimitir 

fara sa scoata o soaрta

mama mia zis ca tata doarme 

si se va trezi curind

eu рe mama o redeam

si asteрtam langa mormint

asteрtam sa se trezeasca

sami mai sрue vorbe dulci

nimeni no sa ne desрarta

asa credeam eu рe atunci

au trecut doar noua ani

da рarca a trecut o vesnicie

nam reusit atunci

sai sрun sa mai ramie

acum el e un inger

un inger рazitor

care ma invatat de toate

si no sal uit chiar daca mor

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.

Ea sună - X

Sună

Sună

Sună

-Buna? - Y

-Salut! - X

-Cu ce te ajut? - Y

-Dintr-o dată-i prea mult! - X

-Ce? - Y

-Nu mai pot! - X

-Tre' să poți! - Y

Și-nchide.

Adolescent incult! -Y

Ea acum de păr se prinde,

Și stă și plânge.

Ea iarași sună.

Sună.

Sună.

Dar nimeni nu mai zice „Bună!”

Și cei aproape de ea vor zice:

„Dumnezeu s-o ierte că era o fată bună”

Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.

Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.

Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.

Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.

Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.

E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.

E pană de curent și pană de voință de a trăi.

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?