mi-am consumat viața trăind

Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie

Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe

Vocea din umbră sângerie îi vorbește

Pe tine cine te iubește ?

Gânduri diabolice o împânzesc

Inima țipând în interior lacrimi trezesc

Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește

Pe tine cine te iubește ?

Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele

Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele

Urletul morbidității inima-i albește

Pe tine cine te iubește ?

Trăgând de ea și rupând-o în bucăți

O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți

Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește

Pe tine cine te iubește ?

Ceata isi impinge corpul in zare...

Mistica aratare 

acesti copaci ( oameni)fara frunze in care

salasluiesc seminte de iluzii.

...si-n primavara viitoare

vor fi in amintiri confuzii 

sau slabe licariri in lampa 

care ma -ntreaba sau ma cheama

...si- mi pari ca  esti actor la rampa

sau numai firav fir de iarba

...sau frunze povestind de toamna

ai fost iubirea vietii Doamna.

Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.

Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.

Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

...

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

Au trecut zile, saptamani,

Si in curand vor trece ani

De cand durerea grea m-apasa

Dorul de tine, tati, greu se lasa.

Mi-e tare dor de acele zile, tata

Cand dupa un drum lung, la tine ajungeam,

Pe pieptul tau capul mi-l asezam.

Ma mangaiai si dulce imi spuneai “ fetita tatii, draga tatii fata “.

O boala grea a vrut sa ne desparta,

Nu am putut in calea ei sa stau,

Am incercat, am sperat sa se poata

Macar cateva zile de la mine sa-ti dau.

Erai atat de trist la ultima intalnire,

Stiai cu siguranta ca va fi ultima.

Dar nu voiai sa mori, erai altfel de fire

Si nici eu nu credeam ca se va intampla.

Imaginea pe care nicicand n-o voi uita,

Cand priveai peste poarta masina ce pleca.

Cu ochii plini de lacrimi priveam in urma eu,

Simteam lacrimile tale si sufletul tau greu.

Si de atunci stiu bine ca tu ne-ai asteptat

In fiecare sambata frumos te-ai aranjat,

Dar “ draga tatii fata” poarta n-a mai deschis

Si singur, trist si singur sufletul ti-ai inchis.

Tot intr-o zi de sambata la tine am ajuns,

Dar nu ma asteptai taticule … te-ai dus.

Am pus capul pe pieptul tau, dar nu m-ai mangaiat,

Nici cu o vorba dulce nu m-ai mai alintat.

Printre lacrimi te rog tati,

De ti-am gresit, sa ma ierti.

Sa veghezi asupra noastra

Si in cer sa ne astepti.

Vei fii tot timpul cu mine,

Si-n sufletul si-n gandul meu,

Voi trai mereu cu dorinta,

Speranta de-a ne revedea … intr-o sambata … candva.

O privire este între noi, 

lasă-mi-te orbește,

O pereche de buze între noi, 

lasă-le sărutate,

Un parfum trandafiriu între noi, 

în carne să mi-l imprimi,

Un trup plăpând între noi, 

lasă-ți-l mângăiat,

O lume tristă între noi, 

lasă-te-nveselită,

Un boboc de trandafir între noi, 

lasă-l să-nflorească,

O viață lungă doar noi doi, 

las-o ca să treacă,

O clipă nesfârșită de amor 

s-avem amândoi, 

o clipă și să mor,

Adunat un suflet noi doi împărțim, 

al tău e tot, sunt doar străin 

ce trec o clipă în viața ta 

ce este între noi.

Încă sper l-amor real,

Cum în vise n-am văzut;

Încă sper să mă-nțelegi,

Amorul nostru să-l alegi...

Am putea fugi în lume,

Să uităm de noi, de viață, 

Să trăim la asfințit 

Amândoi cum ne-am dorit...

Munții-n jur să se-nalțe

Să ne-ascundă-n nopți fierbinți, 

Stele-n ochi să-ți văd sclipind,

Să te simți curat iubit...

Valuri reci să ne trezească,

În zori de dimineață,

De prin vise hoinăreli 

Ce ascund plăcere-n viață...

Sori pe cer să văd că stingem

Cu al nostru-amor etern

Ce-i real, nu doar speranță, 

Și pe care încă-l cer... 

Dar te-ai dus - un timp,

Fie el oricât de scurt 

Mă rănește adânc-n trup...

Ai lăsat loc de speranță,

Ce mă chinuie ușor,

M-ai umplut de vise oarbe

Ce mă rup de realitate,

Suspendat în timp - 

Așteptând să te întorci... 

Te voi căuta prin vise,

Vieți la rând, neîncetat, 

Prin inferne, paradise, 

Căci iubesc cu-adevărat!

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

Precum fulgerul în noapte

Mă iubește-n grabă

Și te stinge-n amintire 

Cu plăcere și lumină 

Fără de regret sau lacrimi... 

Precum fulgerul în noapte

Viața-mi luminează 

Și mă părăsi de grabă, 

Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca

Flama sufletului arde... 

Precum fulgerul în noapte 

Iubirea Mă-nspăimântă,

Dar n-o pot trăi, 

Singur m-am născut sa fiu,

Să sufăr cât sunt viu...

Spațiu-n jur se îngustează, 

Pe inimă pumnale-mi presează, 

Întunericul devine greu,

Nu-l mai simt pe-al meu aheu. 

Viața, pauză a eternei Morți, 

Devine chin fără a-l meu soț, 

Și-atât îmi place suferința, 

De viață nu-mi va ierta ființa. 

Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat, 

S-ajung eu îndurerat, 

Să-mi grăbesc sfârșit de zile,

S-ajung la braț cu tine? 

Mă-nspăimântă când la stele meditez

Și le văd împrăștiate-n Univers;

În Eden, împreună ne visez,

Îl avem pe Dumnezeu advers. 

Poate să fie Spațiul cât de infinit,

Să existe altele fără sfârșit, 

Sufletul meu ție-ți aparține

Până la Sfârșitului fine. 

De-aș putea trăi numai în tine,

Să uit de tot, să uit de mine,

Să primesc amor ce mi se cuvine,

Să-ți simt atingeri divine! 

Dar te ține-ndepărtat,

Deus, să fii blestemat,

Că suferim noi, separați, 

Pentru halu-n care arați! 

O să vină vremea noastră,

Să trăim în lume-albastră

Și niciun zeu nu va să ne despartă, 

Căci avem aceeași soartă. 

....

Lacrimi de sânge am vărsat la cer

Fără să știu prin ce universuri 

Plânge, așteptându-mă-n versuri,

Cel ce-mi este înger!

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.