Trandafir de sânge
Putem, oare, să iubim... ș-atât?
Fără profanare-atingerilor,
Inutilul hieroglifelor,
Muțenia sonatelor ce-n
Veci nu v-or să exprime ce-
O ființă simte-n adâncime?
Iubirea n-aparține nouă să
Vorbim în amănunte, căci
Ea vine când dorește,
Când ți-e drag te părăsește;
Supuși suntem ciudățeniei,
Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i
Precum viața coace suferințe noi...
*
Vreau să iubesc.... ș-atât!
Un suflet captiv în trandafir:
Brațe ascuțite-agățătoare ce
Amor profund doare,
Haine rare, dezgolind trupul perfect,
Curgând sânge regal, zemos,
De viață plin și capricios,
Plăcut privirii și-n miros....
Singur ar crește veșnic, iar în
Mână mi se ofilește, dar
Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?
Plăcut e să te stingi de tânăr pe
Culmile extazului când de soare t-
Eliberezi, de trup, având doar
Vise și miros-mbătător al
Gândurilor tale...
*
Dar frică-mi e c-aceastea-mi e
Damnarea, să nu am parte de la
Deus ce-am cerut și încă sper!
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Ksandros
Дата публикации: 21 ноября 2023
Просмотры: 631
Стихи из этой категории
șapte vieți
Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,
Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,
Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.
Femeile îngeri printre noi
De vrei să știi de îngerii există și unde sunt sau cum arată;
De te întrebi de-i poți privi cu ochii tăi de lut fără să ardă
Ființa căzută de muritor ce-o porți;
De crezi că nu există floare mai frumoasă
De Dumnezeu creată pe pământ,
Precum există această taină minunată,
Căci se vorbesc tot felul de povești;
Cum Dumnezeu a luat-o pe Eva din coasta lui Adam
Și a făcut-o pe femeie ființă delicată,
Să-l însoțească pe bărbat, să-i dăruiască mulțime de copii...
Ei bine,eu vă spun că nu există îngeri mai frumoși precum femeile de pe acest pământ!
Căci ele sunt iubirea dăruită de Creator,
Fară egal în Univers!
Femeile sunt toate flori ce stau deasupra oricăror frumuseți din lumea largă;
Căci doar prin ele viața noastră omenească vine!
Dau naștere la îngerii pe care Cerul îi cheamă;
Hristos sau Dumnezeu pe toți ne-așteaptă să sosim prin Mântuire!
Femeia este scara ce ne ridică la ființă,dragoste și viețuire,
Iar Maica Domnului prea Sfânta pururea Fecioară,
Ni-i tuturor Măicuță iubitoare!
În fața ta mă-nchin femeie!
Când îți greșesc îmi cer iertare,
Îți port recunoștință nemuritoare!
(8 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Cavoul iubirii noastre
Te rog să-mi faci din al tău suflet sicriu,
Un mormânt de veci, atunci când n-o să fiu,
Atunci când, de lângă tine, ființa-mi va muri,
Iar în urmă vor rămâne dureroase goluri.
Să-mi faci din al tău zâmbet cu gingășie,
O frumoasă coroniță împletită cu iubire,
Iar din ai tăi ochi, pe care i-am iubit atât de mult,
O rază de lumină să străpungă dorul întunecat.
Cu vocea ta să-mi alini sufletul din păcură,
Să-mi spui minciuni calde, să mă cuprindă,
Iar apoi, urletele morților ce-mi înfioară auzul,
Să fie estompate cu a ta șoaptă, precum aurul.
Iar de-mi va fi sufletul trimis în eternul abis,
Te rog să arăți tuturor ceea ce ți-am scris,
Să le arăți cât de mult am luptat pentru amândoi,
Neștiind că, într-o zi, totul se va opri pentru noi.
Acum te las cu sufletul îngreunat, înger al meu,
Să-mi porți cu durere sufletul în al tău suflet-cavou,
Lăsându-mă să zac în iadul amintirii noastre,
Fără a mai găsi o nenorocită cale de scăpare.
Cu tristețe și cu dor !
Mama Om o viață întreagă
Puilor le poartă grija;
Îi iubește ,îngrijește,
Stă mereu la căpătâi:
Boala,pica,dușmănia
Le trimite în pustiu .
Și pentru zbuciumul de-o viață ,
Când ajunge la apus,
Unde sunt copiii tineri
Să-i țină loc de toiag
Și la greaua bătrânețe
Să-i vadă lumină-n prag?
Câte mame sunt uitate
De vreme și de copii
Și câte lacrimi amare
Din izvorul ochilor
Se preling și curg îi barbă
De tristețe și de dor?
șapte vieți
Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,
Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,
Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.
Femeile îngeri printre noi
De vrei să știi de îngerii există și unde sunt sau cum arată;
De te întrebi de-i poți privi cu ochii tăi de lut fără să ardă
Ființa căzută de muritor ce-o porți;
De crezi că nu există floare mai frumoasă
De Dumnezeu creată pe pământ,
Precum există această taină minunată,
Căci se vorbesc tot felul de povești;
Cum Dumnezeu a luat-o pe Eva din coasta lui Adam
Și a făcut-o pe femeie ființă delicată,
Să-l însoțească pe bărbat, să-i dăruiască mulțime de copii...
Ei bine,eu vă spun că nu există îngeri mai frumoși precum femeile de pe acest pământ!
Căci ele sunt iubirea dăruită de Creator,
Fară egal în Univers!
Femeile sunt toate flori ce stau deasupra oricăror frumuseți din lumea largă;
Căci doar prin ele viața noastră omenească vine!
Dau naștere la îngerii pe care Cerul îi cheamă;
Hristos sau Dumnezeu pe toți ne-așteaptă să sosim prin Mântuire!
Femeia este scara ce ne ridică la ființă,dragoste și viețuire,
Iar Maica Domnului prea Sfânta pururea Fecioară,
Ni-i tuturor Măicuță iubitoare!
În fața ta mă-nchin femeie!
Când îți greșesc îmi cer iertare,
Îți port recunoștință nemuritoare!
(8 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Cavoul iubirii noastre
Te rog să-mi faci din al tău suflet sicriu,
Un mormânt de veci, atunci când n-o să fiu,
Atunci când, de lângă tine, ființa-mi va muri,
Iar în urmă vor rămâne dureroase goluri.
Să-mi faci din al tău zâmbet cu gingășie,
O frumoasă coroniță împletită cu iubire,
Iar din ai tăi ochi, pe care i-am iubit atât de mult,
O rază de lumină să străpungă dorul întunecat.
Cu vocea ta să-mi alini sufletul din păcură,
Să-mi spui minciuni calde, să mă cuprindă,
Iar apoi, urletele morților ce-mi înfioară auzul,
Să fie estompate cu a ta șoaptă, precum aurul.
Iar de-mi va fi sufletul trimis în eternul abis,
Te rog să arăți tuturor ceea ce ți-am scris,
Să le arăți cât de mult am luptat pentru amândoi,
Neștiind că, într-o zi, totul se va opri pentru noi.
Acum te las cu sufletul îngreunat, înger al meu,
Să-mi porți cu durere sufletul în al tău suflet-cavou,
Lăsându-mă să zac în iadul amintirii noastre,
Fără a mai găsi o nenorocită cale de scăpare.
Cu tristețe și cu dor !
Mama Om o viață întreagă
Puilor le poartă grija;
Îi iubește ,îngrijește,
Stă mereu la căpătâi:
Boala,pica,dușmănia
Le trimite în pustiu .
Și pentru zbuciumul de-o viață ,
Când ajunge la apus,
Unde sunt copiii tineri
Să-i țină loc de toiag
Și la greaua bătrânețe
Să-i vadă lumină-n prag?
Câte mame sunt uitate
De vreme și de copii
Și câte lacrimi amare
Din izvorul ochilor
Se preling și curg îi barbă
De tristețe și de dor?
Другие стихотворения автора
Amor neînțeles
Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!"
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân' la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primul a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
..............
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.
Tată!
Am greșit atât de grav...
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!
Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
Neînțeles
S-aprinse în mine o lumină,
caldă și molcomitoare,
ce-a crescut într-o văpaie...
Trup fragil și singuratic
ce nu știe să se poarte,
captiv este stângăcie
dragostei împărtășire...
Gura mi se-mpleticește în
cuvinte de amor,
Priviri confuze, înlăcrimate,
te-ndrăgesc, Lumină,
Mâini stângace ce încearcă
cu greu să te fericească,
Pași înceți în jurul tău,
împleticindu-se valsează...
În locul inimii ce-a fost
se tot zbate un gol de moarte.
Lănțuit într-o văpaie
mă tot lupt fără puteri,
trup, priviri și glas spre-a spune
neînțeles amorul ce ți-l port...
Precum ceilalți nu-nțelegi
lupta ce-o trăiesc
și în pașii lor urmezi,
uitându-mă pe mine...
Un singur lucru pot în viață,
și acela-i a iubi,
nimeni, însă, nu așteaptă
Amorul a-l destăinui....
Încerc să uit
Încerc să uit că te iubesc,
iar mintea tot mai mult
s-afundă-n dorul pentru tine...
Răsar în gândul meu
privirea ta și plete peste ea,
ochii verzi ce-s viață..
în mintea mea lumină
ești, un singur ideal...
Trupu-ncerc să-l vând
poftelor și sufletul să-l dau,
să te-nlocuiesc aș vrea,
să devin și eu murdar...
Cu orice gând ce te trădează
moare-n mine câte-o viață,
cu orice zi mă-ndepărtez,
sufletul-l fărâmițez...
Încă-ncerc să mă separ
de gândul pentru tine,
pulsează sânge în zadar,
căci tu nu vrei cu mine...
Vino-n sufletul ce suferă
să mă luminezi în vis,
vino să mă scoți
din locul ăsta trist...
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!
Amor neînțeles
Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!"
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân' la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primul a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
..............
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.
Tată!
Am greșit atât de grav...
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!
Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
Neînțeles
S-aprinse în mine o lumină,
caldă și molcomitoare,
ce-a crescut într-o văpaie...
Trup fragil și singuratic
ce nu știe să se poarte,
captiv este stângăcie
dragostei împărtășire...
Gura mi se-mpleticește în
cuvinte de amor,
Priviri confuze, înlăcrimate,
te-ndrăgesc, Lumină,
Mâini stângace ce încearcă
cu greu să te fericească,
Pași înceți în jurul tău,
împleticindu-se valsează...
În locul inimii ce-a fost
se tot zbate un gol de moarte.
Lănțuit într-o văpaie
mă tot lupt fără puteri,
trup, priviri și glas spre-a spune
neînțeles amorul ce ți-l port...
Precum ceilalți nu-nțelegi
lupta ce-o trăiesc
și în pașii lor urmezi,
uitându-mă pe mine...
Un singur lucru pot în viață,
și acela-i a iubi,
nimeni, însă, nu așteaptă
Amorul a-l destăinui....
Încerc să uit
Încerc să uit că te iubesc,
iar mintea tot mai mult
s-afundă-n dorul pentru tine...
Răsar în gândul meu
privirea ta și plete peste ea,
ochii verzi ce-s viață..
în mintea mea lumină
ești, un singur ideal...
Trupu-ncerc să-l vând
poftelor și sufletul să-l dau,
să te-nlocuiesc aș vrea,
să devin și eu murdar...
Cu orice gând ce te trădează
moare-n mine câte-o viață,
cu orice zi mă-ndepărtez,
sufletul-l fărâmițez...
Încă-ncerc să mă separ
de gândul pentru tine,
pulsează sânge în zadar,
căci tu nu vrei cu mine...
Vino-n sufletul ce suferă
să mă luminezi în vis,
vino să mă scoți
din locul ăsta trist...
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!