Trandafir de sânge
Putem, oare, să iubim... ș-atât?
Fără profanare-atingerilor,
Inutilul hieroglifelor,
Muțenia sonatelor ce-n
Veci nu v-or să exprime ce-
O ființă simte-n adâncime?
Iubirea n-aparține nouă să
Vorbim în amănunte, căci
Ea vine când dorește,
Când ți-e drag te părăsește;
Supuși suntem ciudățeniei,
Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i
Precum viața coace suferințe noi...
*
Vreau să iubesc.... ș-atât!
Un suflet captiv în trandafir:
Brațe ascuțite-agățătoare ce
Amor profund doare,
Haine rare, dezgolind trupul perfect,
Curgând sânge regal, zemos,
De viață plin și capricios,
Plăcut privirii și-n miros....
Singur ar crește veșnic, iar în
Mână mi se ofilește, dar
Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?
Plăcut e să te stingi de tânăr pe
Culmile extazului când de soare t-
Eliberezi, de trup, având doar
Vise și miros-mbătător al
Gândurilor tale...
*
Dar frică-mi e c-aceastea-mi e
Damnarea, să nu am parte de la
Deus ce-am cerut și încă sper!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Ksandros
Data postării: 21 noiembrie 2023
Vizualizări: 669
Poezii din aceiaşi categorie
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Cine mai mi-s?
Cine mai mi-s atunci când el
Alergă-n mine și nu-l pot prinde
E când aici, când dincolo,
În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,
În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat
De atâtea sentimente noi?
Cine mai mi-s atunci când el
Își oprește preumbletul și
Devine al 79-lea organ al corpului meu,
Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei
Cu ale sale legături ce țin mădularele legate
Iar spiritul întreg și viu?
Cine mai mi-s atunci când el
Vorbește cu mine prin
Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor
Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis
În perioadele de căutare a unui alt eu
Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?
Cine mai mi-s atunci când el
Devine tu?
Nehotărâtul
În adâncul serii cu umbre tulburi,
Se nasc dileme, ca vise suri.
În colțuri de timp, gânduri se ivește,
Dorința de pace, privirea se prinde.
Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,
Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.
Dilema apasă, în liniștea serii,
Retragerea cheamă, cu glas de mister.
În cărțile vremii, cu pagini palide,
Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.
Dar ochii obosiți, privind în urmă,
Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.
O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,
Când sufletul cântă un cântec cu ele.
Retragerea bate, ca un clopot de dor,
Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.
Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,
Se simte cugetul, în suflet ce țipă.
Să te retragi sau să lupți mai departe?
Această dilemă, în minte o poarte.
Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,
Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.
Dar în inimă ecoul trecutului răsună,
În dilema adâncă, viața își croiește calea.
Ruga nopții
Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc
De ce nu
Vreau să mă iubești!
Dacă nu poți astăzi
Poate mâine,
Poate poimâine,
Ori săptămâna viitoare
Sau într-o zi de sărbătoare,
Nu contează când
O să aștept!
De ce nu?
Te-ai întrebat care iubire doare?
Să fie cea care moare
Nenăscută fiind?
De ce ți-ar păsa de dragostea mea?
Tu neiubindu-mă
Sau iubind-mă așa cum nu am vrut,
Așa cum tu n-ai putut,
Sau neiubindu-mă!
Vreau să mă iubești!
Dacă nu poți astăzi
Poate mâine,
Poate poimâine
Ori săptămâna viitoare,
Sau într-o zi de sărbătoare ..
Nu contează când
O să aștept!
De ce nu?
(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Nu mă întrebaţi, vă rog!
Nu mă întrebaţi, vă rog, ce face el,
De unde aş putea să ştiu,
Nu ne-am văzut de-atâta timp
De-atunci s-a tot scurs nisip...
Fie-vă milă de inima mea,
Ea când aude de el încă vibrează,
Întrebaţi-mă mai bine de altceva,
De orice, dar nu de durerea mea.
Întrebaţi-mă de timpul de afară
De cum mă simt, de orice,
Despre mama să vorbim niţel
Numai nu mă întrebaţi de el.
Despre fleacuri întrebaţi-mă vă rog,
Recunoscătoare am să vă fiu!
Sau mai bine nu mă întrebaţi nimic
Lăsaţi-mă să mă ridic.
Să îmi revin, e încă greu...
Nu mă întrebaţi ce face el
Întrebaţi-mă despre orice
Dar despre el, vă rog, nu îndrăzniţi!
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Cine mai mi-s?
Cine mai mi-s atunci când el
Alergă-n mine și nu-l pot prinde
E când aici, când dincolo,
În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,
În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat
De atâtea sentimente noi?
Cine mai mi-s atunci când el
Își oprește preumbletul și
Devine al 79-lea organ al corpului meu,
Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei
Cu ale sale legături ce țin mădularele legate
Iar spiritul întreg și viu?
Cine mai mi-s atunci când el
Vorbește cu mine prin
Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor
Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis
În perioadele de căutare a unui alt eu
Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?
Cine mai mi-s atunci când el
Devine tu?
Nehotărâtul
În adâncul serii cu umbre tulburi,
Se nasc dileme, ca vise suri.
În colțuri de timp, gânduri se ivește,
Dorința de pace, privirea se prinde.
Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,
Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.
Dilema apasă, în liniștea serii,
Retragerea cheamă, cu glas de mister.
În cărțile vremii, cu pagini palide,
Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.
Dar ochii obosiți, privind în urmă,
Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.
O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,
Când sufletul cântă un cântec cu ele.
Retragerea bate, ca un clopot de dor,
Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.
Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,
Se simte cugetul, în suflet ce țipă.
Să te retragi sau să lupți mai departe?
Această dilemă, în minte o poarte.
Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,
Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.
Dar în inimă ecoul trecutului răsună,
În dilema adâncă, viața își croiește calea.
Ruga nopții
Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc
De ce nu
Vreau să mă iubești!
Dacă nu poți astăzi
Poate mâine,
Poate poimâine,
Ori săptămâna viitoare
Sau într-o zi de sărbătoare,
Nu contează când
O să aștept!
De ce nu?
Te-ai întrebat care iubire doare?
Să fie cea care moare
Nenăscută fiind?
De ce ți-ar păsa de dragostea mea?
Tu neiubindu-mă
Sau iubind-mă așa cum nu am vrut,
Așa cum tu n-ai putut,
Sau neiubindu-mă!
Vreau să mă iubești!
Dacă nu poți astăzi
Poate mâine,
Poate poimâine
Ori săptămâna viitoare,
Sau într-o zi de sărbătoare ..
Nu contează când
O să aștept!
De ce nu?
(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Nu mă întrebaţi, vă rog!
Nu mă întrebaţi, vă rog, ce face el,
De unde aş putea să ştiu,
Nu ne-am văzut de-atâta timp
De-atunci s-a tot scurs nisip...
Fie-vă milă de inima mea,
Ea când aude de el încă vibrează,
Întrebaţi-mă mai bine de altceva,
De orice, dar nu de durerea mea.
Întrebaţi-mă de timpul de afară
De cum mă simt, de orice,
Despre mama să vorbim niţel
Numai nu mă întrebaţi de el.
Despre fleacuri întrebaţi-mă vă rog,
Recunoscătoare am să vă fiu!
Sau mai bine nu mă întrebaţi nimic
Lăsaţi-mă să mă ridic.
Să îmi revin, e încă greu...
Nu mă întrebaţi ce face el
Întrebaţi-mă despre orice
Dar despre el, vă rog, nu îndrăzniţi!
Alte poezii ale autorului
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
Împreună
Străpung hârtia cu penița,
sângerând, scriidu-ți numele,
tremurând, cerneala alege
încet culoare veșniciei
și cum privirea s-o-mbie...
Ți-aș adormi pe piept,
ca pe-o rece iarbă-n
asfințit de vară,
și m-aș trezi în miez de noapte
privind coroana stelelor
ce-n ochii tăi se odihniră...
Aș adormi-napoi ca
iarna lângă sobă,
strâns la pieptul tău
s-aud orice secundă
din eternul-mpreună...
Amor neînțeles
Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!"
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân' la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primul a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
..............
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.
Oglinda infinitului amor
Tu ești alpha..
Eu tot alpha sunt..
Două începuturi
Două lumi străine
Și un infinit...
În paralel atâtea lumi,
Atâtea litere, ne-am
Întâlnit...
Tu ești oglindă..
Eu tot oglindă sunt
Și-un infinit noi reflectăm...
Tu ești omega..
Eu tot omega sunt -
În oglindă un infinit
De începuturi și sfârșit...
Dincolo noi ne-am întâlnit..
Noi suntem Alpha
Și lumi și vieți am
Străbătut cu fiecare literă...
Se apropie un sfârșit:
În oglinda marelui
Omega răsturnat
Universul-n cerc străpuns
De noi - apoi nimic...
Tu ești alpha..
Eu tor alpha sunt..
Începuturi noi în
Oglinda vechiului sfârșit!
Încerc să uit
Încerc să uit că te iubesc,
iar mintea tot mai mult
s-afundă-n dorul pentru tine...
Răsar în gândul meu
privirea ta și plete peste ea,
ochii verzi ce-s viață..
în mintea mea lumină
ești, un singur ideal...
Trupu-ncerc să-l vând
poftelor și sufletul să-l dau,
să te-nlocuiesc aș vrea,
să devin și eu murdar...
Cu orice gând ce te trădează
moare-n mine câte-o viață,
cu orice zi mă-ndepărtez,
sufletul-l fărâmițez...
Încă-ncerc să mă separ
de gândul pentru tine,
pulsează sânge în zadar,
căci tu nu vrei cu mine...
Vino-n sufletul ce suferă
să mă luminezi în vis,
vino să mă scoți
din locul ăsta trist...
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
Împreună
Străpung hârtia cu penița,
sângerând, scriidu-ți numele,
tremurând, cerneala alege
încet culoare veșniciei
și cum privirea s-o-mbie...
Ți-aș adormi pe piept,
ca pe-o rece iarbă-n
asfințit de vară,
și m-aș trezi în miez de noapte
privind coroana stelelor
ce-n ochii tăi se odihniră...
Aș adormi-napoi ca
iarna lângă sobă,
strâns la pieptul tău
s-aud orice secundă
din eternul-mpreună...
Amor neînțeles
Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!"
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân' la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primul a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
..............
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.
Oglinda infinitului amor
Tu ești alpha..
Eu tot alpha sunt..
Două începuturi
Două lumi străine
Și un infinit...
În paralel atâtea lumi,
Atâtea litere, ne-am
Întâlnit...
Tu ești oglindă..
Eu tot oglindă sunt
Și-un infinit noi reflectăm...
Tu ești omega..
Eu tot omega sunt -
În oglindă un infinit
De începuturi și sfârșit...
Dincolo noi ne-am întâlnit..
Noi suntem Alpha
Și lumi și vieți am
Străbătut cu fiecare literă...
Se apropie un sfârșit:
În oglinda marelui
Omega răsturnat
Universul-n cerc străpuns
De noi - apoi nimic...
Tu ești alpha..
Eu tor alpha sunt..
Începuturi noi în
Oglinda vechiului sfârșit!
Încerc să uit
Încerc să uit că te iubesc,
iar mintea tot mai mult
s-afundă-n dorul pentru tine...
Răsar în gândul meu
privirea ta și plete peste ea,
ochii verzi ce-s viață..
în mintea mea lumină
ești, un singur ideal...
Trupu-ncerc să-l vând
poftelor și sufletul să-l dau,
să te-nlocuiesc aș vrea,
să devin și eu murdar...
Cu orice gând ce te trădează
moare-n mine câte-o viață,
cu orice zi mă-ndepărtez,
sufletul-l fărâmițez...
Încă-ncerc să mă separ
de gândul pentru tine,
pulsează sânge în zadar,
căci tu nu vrei cu mine...
Vino-n sufletul ce suferă
să mă luminezi în vis,
vino să mă scoți
din locul ăsta trist...