Tată!
Am greșit atât de grav...
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!
Категория: Посвящены стихи
Все стихи автора: Ksandros
Дата публикации: 17 мая 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 766
Стихи из этой категории
DORINȚI
Imi torn în pahar un vin sec
Sec ca tine...la final,
Desi pasiunea ți-e demidulce
Ai lăsat in urmă un gust amar.
E-un vin rozé, un Malbec,
Papilele mă-ndeamnă să-l încerc
Dar mi-am promis că vinul tău
Nicicând va fi înlocuit cu altul...
Și doar privesc de la distanță
Cum picăturile i se preling ușor
Mă face să nu-mi doresc în astă viață
Decât o picătură ....din vinul cel ador...
Și nu-mi rămâne decât să aștept
Printre rafturi cândva să-l găsesc
Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3
În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"
La Steaua
La steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL printr-o elegie, vers duios
Apleacă crengile plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.
Fără Eminescu
Fecioarei
Te intimidează cu glas rânjit
O lume ce nu ți-a înțeles
Neputința dorului tău cel îndârjit
Și al tău principiu este smuls.
Dar răsărind din buchetul de fete
Fecioara cu obraji ca de bujor,
Și cu împlinirile sale complete,
Poate totul în viață va deveni ușor.
Și-atuncea rânjetul zăcut
De pe-a lor buze se va duce,
Și s-or așterne într-un tăcut
Uimiți, ne mai având ce zice.
Iară fecioara, în faptul serii
Ca o copilă sub clar de lună,
Își va accepta clipa trecerii
Încuvințând un dor sub pază bună.
Ție...
Ce credeți Bă!? Că țara v-aparține?
Că din născare sunteți voi stăpâni?
C-aveți voi drept de viață și de moarte,
Pe aste suflete ce se numesc români?
Ce v-ați proptit statui în fruntea țării,
Ce draci de adeziv a-ți folosit ?
Că nici acizi ce-ngăuresc metalul
35 de ani de acolo nu v-au dezlipit.
Câte averi voita-ți să mai strângeți
Sute de ani voi credeți că trăiți
Ori 10 generații de-ale voastre,
Bogate, toată viața vreți ca să le știți.
N-ați fost și voi din dragoste făcuți?
Din tată și din mamă, nu v-ați fi născut?
Sau din al iadului cazan cu smoală,
Demoni nebuni, pe voi v-au plămădit.
Vă închinați smeriți la cruci și la icoane.
Și credeți că pe Domnul îl slăviți.
Cu rânjetul sălbatic și demonic,
Sub talpa voastră totul, voi striviți.
Incompetența voastră-i foarte mare
Nici bine voi româna nu o știți.
Și zeci de ani v-am da ,dar nu veți poate
Să zugrăviți ce altu-a construit.
Cât de frumos voi,ne-ați mințit în față
Eram orbiți de-a voastră mască neagră.
În timp ce prin spitale îngeri ne zăceau prin morgă
Vă perindați nevinovați prin fața noastră.
Voi ați distrus cultura și moralul
A celor ce-au muncit o viață-ntreagă
Ați înjosit bătrâni,copii și mame,
Cu neclintita voastră aroganță
Ce trsăriți? Vi se cam duce timpul.
Vă-ngheață sângele păgân în vene?
Dar face-ți cozi, va rog, spre purgatoriu
Acolo unde voua va e locul.
DORINȚI
Imi torn în pahar un vin sec
Sec ca tine...la final,
Desi pasiunea ți-e demidulce
Ai lăsat in urmă un gust amar.
E-un vin rozé, un Malbec,
Papilele mă-ndeamnă să-l încerc
Dar mi-am promis că vinul tău
Nicicând va fi înlocuit cu altul...
Și doar privesc de la distanță
Cum picăturile i se preling ușor
Mă face să nu-mi doresc în astă viață
Decât o picătură ....din vinul cel ador...
Și nu-mi rămâne decât să aștept
Printre rafturi cândva să-l găsesc
Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3
În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"
La Steaua
La steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL printr-o elegie, vers duios
Apleacă crengile plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.
Fără Eminescu
Fecioarei
Te intimidează cu glas rânjit
O lume ce nu ți-a înțeles
Neputința dorului tău cel îndârjit
Și al tău principiu este smuls.
Dar răsărind din buchetul de fete
Fecioara cu obraji ca de bujor,
Și cu împlinirile sale complete,
Poate totul în viață va deveni ușor.
Și-atuncea rânjetul zăcut
De pe-a lor buze se va duce,
Și s-or așterne într-un tăcut
Uimiți, ne mai având ce zice.
Iară fecioara, în faptul serii
Ca o copilă sub clar de lună,
Își va accepta clipa trecerii
Încuvințând un dor sub pază bună.
Ție...
Ce credeți Bă!? Că țara v-aparține?
Că din născare sunteți voi stăpâni?
C-aveți voi drept de viață și de moarte,
Pe aste suflete ce se numesc români?
Ce v-ați proptit statui în fruntea țării,
Ce draci de adeziv a-ți folosit ?
Că nici acizi ce-ngăuresc metalul
35 de ani de acolo nu v-au dezlipit.
Câte averi voita-ți să mai strângeți
Sute de ani voi credeți că trăiți
Ori 10 generații de-ale voastre,
Bogate, toată viața vreți ca să le știți.
N-ați fost și voi din dragoste făcuți?
Din tată și din mamă, nu v-ați fi născut?
Sau din al iadului cazan cu smoală,
Demoni nebuni, pe voi v-au plămădit.
Vă închinați smeriți la cruci și la icoane.
Și credeți că pe Domnul îl slăviți.
Cu rânjetul sălbatic și demonic,
Sub talpa voastră totul, voi striviți.
Incompetența voastră-i foarte mare
Nici bine voi româna nu o știți.
Și zeci de ani v-am da ,dar nu veți poate
Să zugrăviți ce altu-a construit.
Cât de frumos voi,ne-ați mințit în față
Eram orbiți de-a voastră mască neagră.
În timp ce prin spitale îngeri ne zăceau prin morgă
Vă perindați nevinovați prin fața noastră.
Voi ați distrus cultura și moralul
A celor ce-au muncit o viață-ntreagă
Ați înjosit bătrâni,copii și mame,
Cu neclintita voastră aroganță
Ce trsăriți? Vi se cam duce timpul.
Vă-ngheață sângele păgân în vene?
Dar face-ți cozi, va rog, spre purgatoriu
Acolo unde voua va e locul.
Другие стихотворения автора
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Încerc să uit
Încerc să uit că te iubesc,
iar mintea tot mai mult
s-afundă-n dorul pentru tine...
Răsar în gândul meu
privirea ta și plete peste ea,
ochii verzi ce-s viață..
în mintea mea lumină
ești, un singur ideal...
Trupu-ncerc să-l vând
poftelor și sufletul să-l dau,
să te-nlocuiesc aș vrea,
să devin și eu murdar...
Cu orice gând ce te trădează
moare-n mine câte-o viață,
cu orice zi mă-ndepărtez,
sufletul-l fărâmițez...
Încă-ncerc să mă separ
de gândul pentru tine,
pulsează sânge în zadar,
căci tu nu vrei cu mine...
Vino-n sufletul ce suferă
să mă luminezi în vis,
vino să mă scoți
din locul ăsta trist...
Precum fulgerul în noapte
Precum fulgerul în noapte
Mă iubește-n grabă
Și te stinge-n amintire
Cu plăcere și lumină
Fără de regret sau lacrimi...
Precum fulgerul în noapte
Viața-mi luminează
Și mă părăsi de grabă,
Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca
Flama sufletului arde...
Precum fulgerul în noapte
Iubirea Mă-nspăimântă,
Dar n-o pot trăi,
Singur m-am născut sa fiu,
Să sufăr cât sunt viu...
Amorul ca dimensiune
Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe
Și fă-mi loc să trec spre ultima!
Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...
Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,
Doar amorul peste tot tronează –
Neînțeles de mințile umane...
Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie
Pe unde-apucă: animale – procreare –
Suflete goale, reci și moarte...
Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:
Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;
Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...
Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare
Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –
Să mă iubească-n disperare,
Să-ncerce să dea viață
Vieții mele bulversată?
Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:
Hai, Amore, să fugim de lume,
Să ne spânzurăm de stele-noapte,
Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,
S-adormim în lumi străine – întuneric...
Printr-o sărutare – lumină-n lumi:
Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;
Caldă și molcomitoare – nemuritoare.
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Încerc să uit
Încerc să uit că te iubesc,
iar mintea tot mai mult
s-afundă-n dorul pentru tine...
Răsar în gândul meu
privirea ta și plete peste ea,
ochii verzi ce-s viață..
în mintea mea lumină
ești, un singur ideal...
Trupu-ncerc să-l vând
poftelor și sufletul să-l dau,
să te-nlocuiesc aș vrea,
să devin și eu murdar...
Cu orice gând ce te trădează
moare-n mine câte-o viață,
cu orice zi mă-ndepărtez,
sufletul-l fărâmițez...
Încă-ncerc să mă separ
de gândul pentru tine,
pulsează sânge în zadar,
căci tu nu vrei cu mine...
Vino-n sufletul ce suferă
să mă luminezi în vis,
vino să mă scoți
din locul ăsta trist...
Precum fulgerul în noapte
Precum fulgerul în noapte
Mă iubește-n grabă
Și te stinge-n amintire
Cu plăcere și lumină
Fără de regret sau lacrimi...
Precum fulgerul în noapte
Viața-mi luminează
Și mă părăsi de grabă,
Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca
Flama sufletului arde...
Precum fulgerul în noapte
Iubirea Mă-nspăimântă,
Dar n-o pot trăi,
Singur m-am născut sa fiu,
Să sufăr cât sunt viu...
Amorul ca dimensiune
Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe
Și fă-mi loc să trec spre ultima!
Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...
Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,
Doar amorul peste tot tronează –
Neînțeles de mințile umane...
Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie
Pe unde-apucă: animale – procreare –
Suflete goale, reci și moarte...
Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:
Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;
Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...
Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare
Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –
Să mă iubească-n disperare,
Să-ncerce să dea viață
Vieții mele bulversată?
Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:
Hai, Amore, să fugim de lume,
Să ne spânzurăm de stele-noapte,
Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,
S-adormim în lumi străine – întuneric...
Printr-o sărutare – lumină-n lumi:
Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;
Caldă și molcomitoare – nemuritoare.
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!