Tată!

Tu ești alpha..

Eu tot alpha sunt..

Două începuturi 

Două lumi străine 

Și un infinit...

În paralel atâtea lumi,

Atâtea litere, ne-am 

Întâlnit...

Tu ești oglindă..

Eu tot oglindă sunt

Și-un infinit noi reflectăm...

Tu ești omega..

Eu tot omega sunt -

În oglindă un infinit

De începuturi și sfârșit...

Dincolo noi ne-am întâlnit..

Noi suntem Alpha

Și lumi și vieți am

Străbătut cu fiecare literă...

Se apropie un sfârșit:

În oglinda marelui 

Omega răsturnat 

Universul-n cerc străpuns 

De noi - apoi nimic...

Tu ești alpha..

Eu tor alpha sunt..

Începuturi noi în 

Oglinda vechiului sfârșit!

Pe nori ce stau încremeniți, al tău chip mândru apare, 

Privind cu ochi pătimași a lumii mișcătoare, 

Ochii tăi — porți către rai — cu-atâta drag mă cheamă, 

Când firea-n ceasul serii de-a ta umbră prinde teamă.

Buzele-ți vineți, umbrite de-al lumii lung liman, 

Sub soarele ce-apune ca aprins și roș mărgean, 

În urma lui, oștire, stele-ncep în roi să urce,

Ca prin părul tău de aur, tremurând, să se încurce.

În seri înghețate-n brumă, când lucesc în ochi-ți astre, 

Peste câmpii rătăcit-ai prin fâșii de zări albastre, 

Tulburat de-a mea lipsă, peste munți și peste stâncă, 

M-ai căutat în noaptea oarbă, în singurătatea-adâncă.

Iară eu, pradă orei lungi, am visat o altă viață, 

Plămădind o altă lume, de pământ și ceruri iartă, 

Să te găsesc la umbra deasă, sub al pomului dintâi, 

Ca iubirea noastră sfântă să ne fie căpătâi.

Dar cum noaptea piere-n dansul sferelor ce se tot mută, 

Cerul chipul tău și-l pierde, iarăși fața-i e tăcută, 

Eu, ieșind în zori afară, văd pe iarbă-n lung și-n lat, 

Lacrimile ce din ochi-ți peste lume-au picurat.

Spațiu-n jur se îngustează, 

Pe inimă pumnale-mi presează, 

Întunericul devine greu,

Nu-l mai simt pe-al meu aheu. 

Viața, pauză a eternei Morți, 

Devine chin fără a-l meu soț, 

Și-atât îmi place suferința, 

De viață nu-mi va ierta ființa. 

Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat, 

S-ajung eu îndurerat, 

Să-mi grăbesc sfârșit de zile,

S-ajung la braț cu tine? 

Mă-nspăimântă când la stele meditez

Și le văd împrăștiate-n Univers;

În Eden, împreună ne visez,

Îl avem pe Dumnezeu advers. 

Poate să fie Spațiul cât de infinit,

Să existe altele fără sfârșit, 

Sufletul meu ție-ți aparține

Până la Sfârșitului fine. 

De-aș putea trăi numai în tine,

Să uit de tot, să uit de mine,

Să primesc amor ce mi se cuvine,

Să-ți simt atingeri divine! 

Dar te ține-ndepărtat,

Deus, să fii blestemat,

Că suferim noi, separați, 

Pentru halu-n care arați! 

O să vină vremea noastră,

Să trăim în lume-albastră

Și niciun zeu nu va să ne despartă, 

Căci avem aceeași soartă. 

....

Lacrimi de sânge am vărsat la cer

Fără să știu prin ce universuri 

Plânge, așteptându-mă-n versuri,

Cel ce-mi este înger!

Sunt singur printre voi de-acum, 

De prea mult drag ce v-am purtat; 

Pământ zvârlit pe-un arid drum, 

Ce nicio floare nu v-a dat.

Sunt sentiment curat și viu, 

Printre acei ce doar gândesc; 

Corupt mi-e duhul în pustiu, 

Dar a fi voi nu reușesc.

Mă sting ca steaua dimineața, 

Ce n-are-n seară răsărit... 

Dar nu vă pasă-n somn de viață, 

Căci cerul orbi nu l-ați privit.

Așa vă las, o, humă stearpă, 

Să nu aflați ce-i împlinirea; 

Căci voi a mea ați fost, la soartă, 

Și mi-ați luat-o cu neștirea.

Rămâneți reci așa cum sunteți, 

Că n-am putut a vă fi rost; 

Rămâneți singuri împreună... 

Că eu cu toții, singur am fost.

Încerc să uit că te iubesc, 

iar mintea tot mai mult 

s-afundă-n dorul pentru tine...

Răsar în gândul meu 

privirea ta și plete peste ea, 

ochii verzi ce-s viață.. 

în mintea mea lumină 

ești, un singur ideal...

Trupu-ncerc să-l vând 

poftelor și sufletul să-l dau, 

să te-nlocuiesc aș vrea, 

să devin și eu murdar...

Cu orice gând ce te trădează 

moare-n mine câte-o viață, 

cu orice zi mă-ndepărtez,

sufletul-l fărâmițez...

Încă-ncerc să mă separ 

de gândul pentru tine, 

pulsează sânge în zadar, 

căci tu nu vrei cu mine...

Vino-n sufletul ce suferă 

să mă luminezi în vis,

vino să mă scoți

din locul ăsta trist...

În calea mea de vieți trăite,

Și-a celor ce așteaptă, umbrite,

În pasul tainic al nemuririi,

Fui o clipă a amintirii.

Din suflete iubite-n veacuri,

Și cele încă-n ascunși muguri,

Răsa-i-n mine, O!, retrăire,

Căci n-am uitat acea privire.

În anii mei, cu-acest mulaj,

Întâlnit-am chipuri de străini,

Ce-i recunoșteam ca prin miraj

Căci cândva le-am dat iubiri.

Vino dar în calea anilor ce-o calc,

Până m-oi întoarce-n ceru-nalt,

Să fim iarăși împreună,

Cum cândva, în taină, furăm.

Iar când timpul ne va rupe

Și-om trăi cum va fi dat,

Vieți la rând, schimbând și stele,

Pe-același drum vom fi purtați.

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Timp pustiu-
Doruri înlăcrimate
Ascunse în noapte
Vise deşarte,
Tîrziu,
Prea multe păcate...

Speranţa rece-
Neagră închisoare
Răscolind în uitare
Amintire arzătoare
Fără să-şi plece
Orgoliu-n nepăsare...

Suflet în strigăt-
Ecou în tăcere
Străpunge-n durere
Vise-n zăbrele
Uitate în treacăt
Prin clipele grele...

Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.

Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.

Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.

Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.

Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

Mă privea, zâmbind sfios 

De sub streașina plouată

Cititorul blănd ,pios

De pe bancheta izolată. 

Din zori până n asfințit 

Rumega zelos din carte

Fraze n șir,amănunțit ,

Animăndu le cu șoapte. 

Parcă prinse rădăcină

Printre literele n scoarță, 

Ce ncolțeau din el tulpină

Și l brăzdau pe față. 

Și crescu pe loc statuie 

Din cărturarul fără nume,

Ce din veșmantul de hârtie, 

Își ticluise un renume.