Tată!
Am greșit atât de grav...
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!
Category: Poems dedicated
All author's poems: Ksandros
Date of posting: 17 мая 2023
Added in favorites: 1
Views: 829
Poems in the same category
Fără Eminescu
Ideile mele
Intrasem în cameră
Și era peste tot întuneric,
Însă mă așezasem să scriu
Cât gândul e viu
La o lumină palidă.
Mă gândeam la noul vers,
La o nouă frază,o nouă poezie
Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !
Câștig sau pierd,
Vorbind cu ideile mele.
Vorbeam
Dar nu credeam
Că stăteam cu ideile în nori,
Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi
Vorbeam cu ideile mele.
Amintirea
Amintirea ce nu moare
Și te doare foarte tare
Viața ta a fost cu totul
Vocea ce arată scopul
Muzica-ți trezește dorul
Sufletul îi simte golul
Locurile îi spun lipsa
Lucrurile își știu casa
Mintea își tot amintește
Iar cu greu tot mai trăiește
Dup-acea iubire mare
Când încrederea dispare
Pozele șterse care-au fost
Făcute-n bine ieșit prost
Haine prin suflet uzate
Prin foc și apă purtate
Călătorii ce-s statice
În care-am fost nemaiplecând
Dureri atât de tragice
Din care-am plecat râzând
Timpul de neprețuit
Emoții de negrăit
Furie de neînvins
Iubire de neatins
Integritate ca niciuna
Repetat mereu întruna
Tras de neoprit nicicând
Binele purtat de vânt
Plimbări de neparcurs din nou
Lecții ce mai au ecou
Momente de nevorbit
Durere de neoprit
Forme bine cunoscute
Vorbe bine amintite
Privire întipărită
Iubire închipuită
Manipulare clară
Speranță neclară
Iubire îngropată
Și milă înghețată
Ruperea sufletului
Negăsirea scopului
Haos în tot ce există
Și fundalul minții tristă
Adevăratul tată
De ce oare ne iubește,
Domnul, bunul Dumnezeu?
Suntem din aceeași viță,
Și ar trebui mereu,
Numai dragoste să fie,
Și să ne-ndragim mereu,
Să iertăm pe fiecare,
Ca-asa zice Dumnezeu.
El e adevăratul tată,
El cu noi este mereu.
Aveam sfânta libertate...
Să alegem ce dorim.
A te depărta înseamnă,
Să rămâi orfan mereu,
Să pierzi raiul, fericirea,
Și să fi nefericit.
Niciodată nu uita,
Totdeauna te primește,
Un tată la casa sa.
Cel mai bun lucru în lume
Este RAIUL cel dorit,
Luptate sa-ajungi acolo,
Unde vei fi fericit.
Băiatului meu
Îmi amintesc când te-am născut
Eram atât de tânără, singură și nu-mi știam menirea
Nu știu când timpul ăsta a trecut
Și azi, ești un bărbat în toată firea.
Mi-ai arătat cum viaţa prinde sens
Atunci când tu ai apărut pe lume,
Ceva din mine s-a schimbat...
Țineam în brațe un soare cu-al tău nume.
Ești tot ce am mai scump și fără preț,
Al meu copil deștept și frumos,
Atât de mult ador să te privesc
Tu dintre toți ești un chip îngeresc.
O reușită de a ta mă face fericită
Privindu-te în ochi mă simt împlinită,
Lângă al tău braț simt că totul are rost,
Și sunt mândră c-am reușit să te cresc frumos.
Să fii ceea ce porți în suflet, mereu
Un gând, un vis, un drum spre apogeu
Să eviți să te pierzi în pași repetați
Să fii diferit, dar mereu adevărat.
Căci dintre stelele ce strălucesc pe cer
Ești una aparte, ce luminează puternic
Păstrează-ți drumul, să te iubești mereu
Că nimeni nu-ți poate oferi mai mult, decât tu și visul tău.
Fără Eminescu
Ideile mele
Intrasem în cameră
Și era peste tot întuneric,
Însă mă așezasem să scriu
Cât gândul e viu
La o lumină palidă.
Mă gândeam la noul vers,
La o nouă frază,o nouă poezie
Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !
Câștig sau pierd,
Vorbind cu ideile mele.
Vorbeam
Dar nu credeam
Că stăteam cu ideile în nori,
Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi
Vorbeam cu ideile mele.
Amintirea
Amintirea ce nu moare
Și te doare foarte tare
Viața ta a fost cu totul
Vocea ce arată scopul
Muzica-ți trezește dorul
Sufletul îi simte golul
Locurile îi spun lipsa
Lucrurile își știu casa
Mintea își tot amintește
Iar cu greu tot mai trăiește
Dup-acea iubire mare
Când încrederea dispare
Pozele șterse care-au fost
Făcute-n bine ieșit prost
Haine prin suflet uzate
Prin foc și apă purtate
Călătorii ce-s statice
În care-am fost nemaiplecând
Dureri atât de tragice
Din care-am plecat râzând
Timpul de neprețuit
Emoții de negrăit
Furie de neînvins
Iubire de neatins
Integritate ca niciuna
Repetat mereu întruna
Tras de neoprit nicicând
Binele purtat de vânt
Plimbări de neparcurs din nou
Lecții ce mai au ecou
Momente de nevorbit
Durere de neoprit
Forme bine cunoscute
Vorbe bine amintite
Privire întipărită
Iubire închipuită
Manipulare clară
Speranță neclară
Iubire îngropată
Și milă înghețată
Ruperea sufletului
Negăsirea scopului
Haos în tot ce există
Și fundalul minții tristă
Adevăratul tată
De ce oare ne iubește,
Domnul, bunul Dumnezeu?
Suntem din aceeași viță,
Și ar trebui mereu,
Numai dragoste să fie,
Și să ne-ndragim mereu,
Să iertăm pe fiecare,
Ca-asa zice Dumnezeu.
El e adevăratul tată,
El cu noi este mereu.
Aveam sfânta libertate...
Să alegem ce dorim.
A te depărta înseamnă,
Să rămâi orfan mereu,
Să pierzi raiul, fericirea,
Și să fi nefericit.
Niciodată nu uita,
Totdeauna te primește,
Un tată la casa sa.
Cel mai bun lucru în lume
Este RAIUL cel dorit,
Luptate sa-ajungi acolo,
Unde vei fi fericit.
Băiatului meu
Îmi amintesc când te-am născut
Eram atât de tânără, singură și nu-mi știam menirea
Nu știu când timpul ăsta a trecut
Și azi, ești un bărbat în toată firea.
Mi-ai arătat cum viaţa prinde sens
Atunci când tu ai apărut pe lume,
Ceva din mine s-a schimbat...
Țineam în brațe un soare cu-al tău nume.
Ești tot ce am mai scump și fără preț,
Al meu copil deștept și frumos,
Atât de mult ador să te privesc
Tu dintre toți ești un chip îngeresc.
O reușită de a ta mă face fericită
Privindu-te în ochi mă simt împlinită,
Lângă al tău braț simt că totul are rost,
Și sunt mândră c-am reușit să te cresc frumos.
Să fii ceea ce porți în suflet, mereu
Un gând, un vis, un drum spre apogeu
Să eviți să te pierzi în pași repetați
Să fii diferit, dar mereu adevărat.
Căci dintre stelele ce strălucesc pe cer
Ești una aparte, ce luminează puternic
Păstrează-ți drumul, să te iubești mereu
Că nimeni nu-ți poate oferi mai mult, decât tu și visul tău.
Other poems by the author
Amor neîmplinit
Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparține
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
....
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Oglinda infinitului amor
Tu ești alpha..
Eu tot alpha sunt..
Două începuturi
Două lumi străine
Și un infinit...
În paralel atâtea lumi,
Atâtea litere, ne-am
Întâlnit...
Tu ești oglindă..
Eu tot oglindă sunt
Și-un infinit noi reflectăm...
Tu ești omega..
Eu tot omega sunt -
În oglindă un infinit
De începuturi și sfârșit...
Dincolo noi ne-am întâlnit..
Noi suntem Alpha
Și lumi și vieți am
Străbătut cu fiecare literă...
Se apropie un sfârșit:
În oglinda marelui
Omega răsturnat
Universul-n cerc străpuns
De noi - apoi nimic...
Tu ești alpha..
Eu tor alpha sunt..
Începuturi noi în
Oglinda vechiului sfârșit!
Amor neîmplinit
Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparține
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
....
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Oglinda infinitului amor
Tu ești alpha..
Eu tot alpha sunt..
Două începuturi
Două lumi străine
Și un infinit...
În paralel atâtea lumi,
Atâtea litere, ne-am
Întâlnit...
Tu ești oglindă..
Eu tot oglindă sunt
Și-un infinit noi reflectăm...
Tu ești omega..
Eu tot omega sunt -
În oglindă un infinit
De începuturi și sfârșit...
Dincolo noi ne-am întâlnit..
Noi suntem Alpha
Și lumi și vieți am
Străbătut cu fiecare literă...
Se apropie un sfârșit:
În oglinda marelui
Omega răsturnat
Universul-n cerc străpuns
De noi - apoi nimic...
Tu ești alpha..
Eu tor alpha sunt..
Începuturi noi în
Oglinda vechiului sfârșit!