Amor neîmplinit
Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparține
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
....
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
Category: Love poems
All author's poems: Ksandros
Date of posting: 18 мая 2023
Added in favorites: 1
Views: 799
Poems in the same category
Unde e
Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori
Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă
Unde e inima pictată în culori
Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă
Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?
Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?
Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat
Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă
Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou
Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă
Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor
Topind toți demonii, ferid suflet să ardă
Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori
Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată
Mă luminează suflet tandru până-n zori
Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă
Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori
S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă
Le-am întrebat de știu cărarea către doi
Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”
Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor
Din amintire te hrănești nutrind speranță
Unde e îngerul ce-antins aripi de zbor
Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă
Ghiveciul cu mușcată!
Am fost pe-atunci atât de tineri,
Când pasul l-am făcut spre tine,
M-ai acceptat, nu m-ai respins,
Și ai pornit la drum cu mine,
Greu m-am decis să cumpăr flori,
Că nu știiam culoarea preferată,
Nici care dintre ele ți-ar plăcea,
Așa că am optat pentr-o mușcată
Mintea atunci, ghiveci mi-a spus,
Că florile tăiate, în timp se ofilesc,
Doar cele în pământ sădite și udate,
Nu se usucă, de mine-ți amintesc
La întâlnire am venit c-o pungă,
Să nu se vadă cadoul cumpărat,
Când l-a zărit, nu i-a venit să creadă,
Și am simțit-o cum s-a-ntristat
Curaj am încercat pe loc să-mi fac,
Să trec peste acel moment penibil,
Am invitat-o la o plimbare pe alei,
Și să-i arăt că sunt un tip sensibil
N-am îndrăznit s-o țin de mână,
Și doar cuvinte seci eu am rostit,
Ne-am despărțit, dar ne-am promis,
Să mergem pe la mănăstiri în circuit
Și chiar așa s-a întâmplat cu noi,
Să vizităm frumoase locuri sfinte,
Și uite-așa am început pasul în doi,
Simțind iubirea, cuprinsă-n jurăminte
.................................
Peste ani am făcut legământ,
Cu fata ce soție mi-a devenit,
Pe lume un fecior ea mi-a adus,
Sunt fericit, iubit și împlinit!
Îngheț...
Tremur
Si nu-mi mai simt
Mâinile.
Trăiesc
Dar nu observ
Cum trec zilele.
Se anunță la meteo
Soare fără nori
Dar în sufletul meu e viscol și ninsori .
Îngheț, și mi-e atât de frig
Încât, la un moment dat,
Uit cine sunt.
Abia reușise să se topească puțin
Gheața groasă ce-mi strângea inima
Si când era aproape să bată din nou
A-nghețat-o distanța și prejudecata.
Îngheț din nou.
Si simt
Că-ncep să uit
Cine ești,
Cine sunt,
Ce-am simțit.
Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
Senzație
te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri
te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri
🎤 Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!
Ți-am scris o scrisoare cand lumea era pe sfarșite.A ta începea,dar a mea se dispersa in cuvinte...
Nu voiam sa stiu cat de mult poate sa doară.Am încercat să culeg fulgii de nea fara sa moară.
Așa că am încetat.Am lăsat ninsoarea să-mi arate calea printre ființe,
Și m am bucurat!Și am lasat tristețea sa mi inunde fața în mii de dorinte.
Era peste tot!Mazgâlit pe cer si-n privire,și pe zambetul meu care ți trezește o singura amintire.
Ma sting incet,pierdut in furtuna de cristale.Arunc cu priviri fierbinti ce ti aduc numai jale.
Vremea imi raceste inima,dar eu sunt un cub de gheata care arde,
Și speră să nu fie uitat în nămeți ca celelalte.
Dacă citești asta,să ști ca țurțurii din pământ au început să iasă!
Îmi scot iubirea astupata la suprafață!
Și ca sa ma găsești ai nevoie de o lumânare!
Semnat:Un străin în furtuna din ninsoare.
Am pus sigiliul pe scrisoare...
Sunt o armă de foc în paradisul tău de gheață,
Ținută sub control doar dacă mi dai speranță.Nu uita de mine!Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!
Unde e
Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori
Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă
Unde e inima pictată în culori
Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă
Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?
Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?
Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat
Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă
Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou
Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă
Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor
Topind toți demonii, ferid suflet să ardă
Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori
Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată
Mă luminează suflet tandru până-n zori
Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă
Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori
S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă
Le-am întrebat de știu cărarea către doi
Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”
Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor
Din amintire te hrănești nutrind speranță
Unde e îngerul ce-antins aripi de zbor
Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă
Ghiveciul cu mușcată!
Am fost pe-atunci atât de tineri,
Când pasul l-am făcut spre tine,
M-ai acceptat, nu m-ai respins,
Și ai pornit la drum cu mine,
Greu m-am decis să cumpăr flori,
Că nu știiam culoarea preferată,
Nici care dintre ele ți-ar plăcea,
Așa că am optat pentr-o mușcată
Mintea atunci, ghiveci mi-a spus,
Că florile tăiate, în timp se ofilesc,
Doar cele în pământ sădite și udate,
Nu se usucă, de mine-ți amintesc
La întâlnire am venit c-o pungă,
Să nu se vadă cadoul cumpărat,
Când l-a zărit, nu i-a venit să creadă,
Și am simțit-o cum s-a-ntristat
Curaj am încercat pe loc să-mi fac,
Să trec peste acel moment penibil,
Am invitat-o la o plimbare pe alei,
Și să-i arăt că sunt un tip sensibil
N-am îndrăznit s-o țin de mână,
Și doar cuvinte seci eu am rostit,
Ne-am despărțit, dar ne-am promis,
Să mergem pe la mănăstiri în circuit
Și chiar așa s-a întâmplat cu noi,
Să vizităm frumoase locuri sfinte,
Și uite-așa am început pasul în doi,
Simțind iubirea, cuprinsă-n jurăminte
.................................
Peste ani am făcut legământ,
Cu fata ce soție mi-a devenit,
Pe lume un fecior ea mi-a adus,
Sunt fericit, iubit și împlinit!
Îngheț...
Tremur
Si nu-mi mai simt
Mâinile.
Trăiesc
Dar nu observ
Cum trec zilele.
Se anunță la meteo
Soare fără nori
Dar în sufletul meu e viscol și ninsori .
Îngheț, și mi-e atât de frig
Încât, la un moment dat,
Uit cine sunt.
Abia reușise să se topească puțin
Gheața groasă ce-mi strângea inima
Si când era aproape să bată din nou
A-nghețat-o distanța și prejudecata.
Îngheț din nou.
Si simt
Că-ncep să uit
Cine ești,
Cine sunt,
Ce-am simțit.
Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
Senzație
te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri
te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri
🎤 Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!
Ți-am scris o scrisoare cand lumea era pe sfarșite.A ta începea,dar a mea se dispersa in cuvinte...
Nu voiam sa stiu cat de mult poate sa doară.Am încercat să culeg fulgii de nea fara sa moară.
Așa că am încetat.Am lăsat ninsoarea să-mi arate calea printre ființe,
Și m am bucurat!Și am lasat tristețea sa mi inunde fața în mii de dorinte.
Era peste tot!Mazgâlit pe cer si-n privire,și pe zambetul meu care ți trezește o singura amintire.
Ma sting incet,pierdut in furtuna de cristale.Arunc cu priviri fierbinti ce ti aduc numai jale.
Vremea imi raceste inima,dar eu sunt un cub de gheata care arde,
Și speră să nu fie uitat în nămeți ca celelalte.
Dacă citești asta,să ști ca țurțurii din pământ au început să iasă!
Îmi scot iubirea astupata la suprafață!
Și ca sa ma găsești ai nevoie de o lumânare!
Semnat:Un străin în furtuna din ninsoare.
Am pus sigiliul pe scrisoare...
Sunt o armă de foc în paradisul tău de gheață,
Ținută sub control doar dacă mi dai speranță.Nu uita de mine!Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!
Other poems by the author
Tată!
Am greșit atât de grav...
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!
o clipă-mpreună
Încât nu pot - Privirea,
Întreaga-ți frumusețe să-ți cuprind...
Dar ochii acei-dumnezeiești
Ce scânteie-o suflare
Cum nu pot iubi vreo alta...
Nu-i pot uita! Sentimentul arde
Trupu-mi mult suferind
Ce râsul tău îl vindecă!
Aș suferi o eternitate - singur,
În schimbul unei clipe-mpreună!
Sub lumina falsă-a lunii
Amorul nostru-i sincer adevăr;
Geloase stele pe-a noastră strălucire
Se sting și mor grămadă-n cer,
Lăsând Vidul pustiit,
Iar noi doi lumina Lui...
Să ne odihnim pe pășuni conforte
Ce-nverzesc în jurul nostru;
Să-ți simt suflarea caldă
Ce sufletu-mi dezgheață!
Mâna mea pe trupu-ți se plimbă,
Ușor se topește și-l cuprinde,
Ș-apoi-n sânge se afundă:
De-a ta inimă m-apropii...
Mă sting în tine din amor
Și cât pieptu ți se umflă
Trăiesc prin tine;
Iar când în sine se va afunda
Vom trece-mpreună dincolo - orice ar fi -
Căci mi-e frică singur.. fără tine.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Tată!
Am greșit atât de grav...
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!
o clipă-mpreună
Încât nu pot - Privirea,
Întreaga-ți frumusețe să-ți cuprind...
Dar ochii acei-dumnezeiești
Ce scânteie-o suflare
Cum nu pot iubi vreo alta...
Nu-i pot uita! Sentimentul arde
Trupu-mi mult suferind
Ce râsul tău îl vindecă!
Aș suferi o eternitate - singur,
În schimbul unei clipe-mpreună!
Sub lumina falsă-a lunii
Amorul nostru-i sincer adevăr;
Geloase stele pe-a noastră strălucire
Se sting și mor grămadă-n cer,
Lăsând Vidul pustiit,
Iar noi doi lumina Lui...
Să ne odihnim pe pășuni conforte
Ce-nverzesc în jurul nostru;
Să-ți simt suflarea caldă
Ce sufletu-mi dezgheață!
Mâna mea pe trupu-ți se plimbă,
Ușor se topește și-l cuprinde,
Ș-apoi-n sânge se afundă:
De-a ta inimă m-apropii...
Mă sting în tine din amor
Și cât pieptu ți se umflă
Trăiesc prin tine;
Iar când în sine se va afunda
Vom trece-mpreună dincolo - orice ar fi -
Căci mi-e frică singur.. fără tine.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...