Rămâneți voi...

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Pe nori ce stau încremeniți, al tău chip mândru apare, 

Privind cu ochi pătimași a lumii mișcătoare, 

Ochii tăi — porți către rai — cu-atâta drag mă cheamă, 

Când firea-n ceasul serii de-a ta umbră prinde teamă.

Buzele-ți vineți, umbrite de-al lumii lung liman, 

Sub soarele ce-apune ca aprins și roș mărgean, 

În urma lui, oștire, stele-ncep în roi să urce,

Ca prin părul tău de aur, tremurând, să se încurce.

În seri înghețate-n brumă, când lucesc în ochi-ți astre, 

Peste câmpii rătăcit-ai prin fâșii de zări albastre, 

Tulburat de-a mea lipsă, peste munți și peste stâncă, 

M-ai căutat în noaptea oarbă, în singurătatea-adâncă.

Iară eu, pradă orei lungi, am visat o altă viață, 

Plămădind o altă lume, de pământ și ceruri iartă, 

Să te găsesc la umbra deasă, sub al pomului dintâi, 

Ca iubirea noastră sfântă să ne fie căpătâi.

Dar cum noaptea piere-n dansul sferelor ce se tot mută, 

Cerul chipul tău și-l pierde, iarăși fața-i e tăcută, 

Eu, ieșind în zori afară, văd pe iarbă-n lung și-n lat, 

Lacrimile ce din ochi-ți peste lume-au picurat.

Podul tălpii tale-nalte, 

Înălțându-l, să-l așezi 

Peste-al feței mele moale, 

Umbră-n ea să îi sculptezi.

Sărut călcâiul tău suav, 

Ce se sprijină pe vise, 

Peste buze-n toc puhav 

Amprenta-ți pecetuidu-se.

Calcă-mi lacrima-n deget, 

Ridicându-te pe unghii; 

Poartă-mi cugetul cu freamăt 

Spre ceruri ce le-njunghii.

De piele când te desprinzi, 

Sărut talpa-n ultim salt, 

Setea muzelor s-o stingi 

Când iubi-vei pe-un-ălalt.

Iară eu, picând în urma ta, 

Scufundat în mări de țuci, 

Buzele-mi vor fi săgeata 

Ce-o să cauți s-o seduci.

Tu ești alpha..

Eu tot alpha sunt..

Două începuturi 

Două lumi străine 

Și un infinit...

În paralel atâtea lumi,

Atâtea litere, ne-am 

Întâlnit...

Tu ești oglindă..

Eu tot oglindă sunt

Și-un infinit noi reflectăm...

Tu ești omega..

Eu tot omega sunt -

În oglindă un infinit

De începuturi și sfârșit...

Dincolo noi ne-am întâlnit..

Noi suntem Alpha

Și lumi și vieți am

Străbătut cu fiecare literă...

Se apropie un sfârșit:

În oglinda marelui 

Omega răsturnat 

Universul-n cerc străpuns 

De noi - apoi nimic...

Tu ești alpha..

Eu tor alpha sunt..

Începuturi noi în 

Oglinda vechiului sfârșit!

Privește-mi sclipirea, se stinge,

Simte-mi mâna, se înmoaie

Și cum aerul mă ușurează.

Îmbrățișează-mă și simte

Pământul ce mă trage.

Apleacă-te peste mine și

plângi omul ce am fost,

Plângi cu lacrimi de perlă 

Ce se rup cu coadă și

Îndeasă-le sub palmă 

Să-mi înțepe pieptul.

Le voi purta cu lumină

Pe cărări ce se înalță

Și le voi arunca din cer

În noapte la fereastră.

Să nu dormi, iubite, nopțile 

Ce le mai ai, privește-ți

Ploaia lacrimilor ce ard

Cerul căzând în fiecare seară

Să-ți zidească o scară 

Până se vor termina.

Plânge-mă puțin, iubite,

Dă-mi o singură lacrimă,

Ne vom urca pe coada ei

Și vom cădea prin întuneric

Fără să ne ajungă lumina.

Vom cădea noi doi

S-avem o clipă de amor.

Plângi de fericire

Că doar o noapte

Ne mai desparte.

Vino în pas de vals

În noaptea înstelată,

În pașii mici de dans

Pe mormânt să-mi treci odată.

Iar în urma-ți să răsară

Chiar și-o floare — e de-ajuns,

Pe calea mea interstelară

Să nu rămân singur neplâns.

Tu nu știi de când sunt stins,

Sub ce pământ mă odihnesc,

Dar al meu dorul neînvins

Nici când n-am să-l sfârșesc.

Mintea mută i-a devenit mormânt,

Nici oceanul nu o mai privește,

Pentru ca ușor, ușor s-a tot secat,

De tot ce-i fizic si omenește.

Ultim stagiu, avansat, caz demn de compasiune,

Mult regret de exprimat şi nimeni sǎ o ajute,

Oglindesc realitatea unei structuri comune,

Ce s-a născut cu anhedonia unei lumi pierdute.

Conectată la aparate, nu-i simți niciun puls,

O minimǎ bătaie, cu a doctorului maximǎ grijǎ,

Ii încetineau sfârșitul, cauzele fiind precise,

Inima şi mintea nu mai suportau sǎ mai fie atinse.

Cerul plângea cumplit peste noi,
Cu lacrimi mărunte și-amare...
Tulburându-și lumina în aspru șuvoi,
Și liniștea-i frântă în fulgere rare...

Cerul plângea pentru păcatele noastre,
Cu lacrimi strivite în sânge...
Pentru chinul ce arde sub frunțile caste,
Pe care rănile nu-l mai pot stinge...

Cerul plângea cu lacrimi de sticlă,
Ascuțite pe tocila rănilor sale...
Risipind în zadar a norilor pâclă,
Neștiind că sufletele-s pustiite și goale...

Cerul plângea cu mâinile întinse,
Cerșindu-și către noi îndurarea...
Cu lacrimi, în colțul ochilor, prinse,
Își striga în pustiu toată zarea...

Am învățat să-mi port pe dinăuntru
tot ce ar vrea să iasă la lumină,
să pun un lacăt pe fiecare gând
și cheia s-o arunc într-o fântână.
Ce simt ascund, sau poate uit anume,
mă fac că nu mai știu ce doare,
îmi spun domol povești cu voci străine
și-ncerc să cred în ele — spre uitare.
Ce am de spus rămâne nerostit,
cuvinte înghițite la o masă,
tăcerea mea a devenit un fel
de-a fi in casa fără a fi acasă.
Și chiar și ce iubesc - iubesc distant,
cu mâinile ținute lângă trup,
de teamă că, de le-aș ridica spre tine,
ar da pe față tot ce-n mine-astup.
Așa trăiesc acum, întors pe dos:
ca râul care urcă lin spre munte,
ca ploaia care se întoarce-n cer,
nenatural, ca nu cumva să te inunde.

O altă toamnă ce-minvorbește despre tine,

Deși ne-am pierdut pe drumuri diferite,

Din senin, un gând spre tine iar revine,

Căci în suflet am rămas cu doruri infinite.

Că de-ar fi să ne-ntâlnim o clipă

Cu-n vin de soi să ne petrecem timpul,

Să stăm strâns în brațe, fără de risipă,

Că-i toamnă-afară și e rece anotimpul.

Ploaia bate-n geamuri cu stropi de rugină,

Frunzele pe străzi încep să se adune,

Vântul de afară cântă în surdină,

Gândul meu spre tine vrea să mai răsune.

Și de-o fi vreodată să nu ne-ntâlnim,

Voi păstra speranța, alungând suspinul,

Toate trec și vin, noi doar le privim...

...Doar că ne trece timpul...

Câți din cei ce conduc azi popoare, excelează,

Prin patriotism, și iubitor de popor și frate

Câți s-au pregătit pentru asta învățând carte?

Câți au adormit, n-au conștiința trează ?

Traiul pe picior mare îi obsedează pe toți 

Rând pe rând își termină funcția .....ca hoți

Nu se mai rușinează că așa sunt etichetați 

Își poartă stigmatul fudul, ca pe un moț .

O revoluție trebuie cu schimbări din temelii,

O schimbare a vieții in viitor cu bucurii 

Cel ce muncește și duce țara în spate,

El să conducă vatra, ce-o iubește, că poate.

Dar povestea-i lungă, nu se oprește

Trebuie să se lupte frate cu frate 

Lumea-i împărțită în jumătăți egale ,

O jumătate, nu au arme, doar mâini goale....

Cu cât trece timpul și noi ne mințim,

Pe cei înșurubați nu putem să-i gonim

Lumea săracă toată, o duce mai greu,

Noi avem speranță doar în Dumnezeu.

Erai în mine o scânteie gata să zboare

Un suflet ce n-a mai văzut raza de soare...

În gând un nume care mândră să-l porți 

Acum ești înger zburând spre ale Raiului porți.

Nu vor mai fi piciorușe mici care să alerge

Și nici guriță dulce care "mama" să strige

Doar un chip să-l imaginez iar și iar 

Umbre, vise și un dor amar.

Așteptam să te strâng, să te ocrotesc,

Să-ți cânt un cântec, să te îndrum corect,

Dar timpul s-a oprit înainte să înceapă 

Lăsând în brațe gol...o rană care sapă.

Azi ești o stea ce luminează pe cerul tăcut 

Un vis neîmplinit pe acest pământ 

Iubire îți voi purta dincolo de veci

Sufletul meu micuț , ce în ceruri petreci.