CE MULT TE IUBESC….
Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !
Category: Poems about nature
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 10 сентября 2023
Added in favorites: 4
Comments: 1
Views: 2831
Comments
Poems in the same category
Se apropie toamna
Cu pași fini se apropie toamna
Nedorită de vara lungă
Vara,lacomă de secetă și arșită
Canicula își schimbă traiectoria
Scad gradele temperaturii,cand,
Sună clopotul toamnei
Cu gust de struguri dulci.
Note de Mai/7
scenă aproape pustie,
sclipiri purpurii- violet
și -un parfum de vanilie,
trezesc in spectatorul grăbit
frenezia serilor de jazz.
nimeni la clape,
nimeni la tobe,
prin balconul zugrăvit cu frezii,
un șoarece disperat
caută drumul
spre stele.//
a mai trecut o primăvară;
disonanțele s-au mai atenuat;
tot singur...
mă-ntreb
dacă sunt încă aici
sau
dacă-am plecat...
Februarie
Februarie, luna iubirii,
A zilelor scurte și nopților lungi,
A zăpezii care începe să se topească,
A primăverii care bate la ușă.
Februarie, luna sărbătorilor,
A Dragobetelui, a Zilei Îndrăgostiților,
A Mărțișorului, simbolul primăverii,
A zilelor de bucurie și veselie.
Februarie, luna speranței,
A zilelor mai lungi și mai calde,
A soarelui care începe să răsară mai devreme,
A unei noi începuturi.
Februarie, luna iubirii, a sărbătorilor și a speranței,
O lună frumoasă și plină de semnificație.
E toamnă...
E ceaţă, e frig, nu se vede,
Pământul e orb iar ceru-i pustiu,
Toamna înspre mine purcede,
Şi mă-mbracă în costum argintiu.
Plouă, doar plouă întruna,
Pasărea în cuib stă amorţită,
Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,
Şi gândesc întomnat la iubită.
Coşuri de case încet înviază,
Expiră un fum negricios,
E frig şi cred că-i amiază,
Căci toamna-mi pătrunde în os.
E ceaţă, e frig, nu e verde,
Soarele stă ascuns după nori,
Ochiul peste câmp mi se pierde,
Căutând disperat nişte flori.
E urât, e pustiu, e tăcere,
Copacii spre pământ se apleacă,
Căci vântul începe să zbiere,
Iar Toamna a început să petreacă.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.
Închisoare cu pereți invizibili
Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
Se apropie toamna
Cu pași fini se apropie toamna
Nedorită de vara lungă
Vara,lacomă de secetă și arșită
Canicula își schimbă traiectoria
Scad gradele temperaturii,cand,
Sună clopotul toamnei
Cu gust de struguri dulci.
Note de Mai/7
scenă aproape pustie,
sclipiri purpurii- violet
și -un parfum de vanilie,
trezesc in spectatorul grăbit
frenezia serilor de jazz.
nimeni la clape,
nimeni la tobe,
prin balconul zugrăvit cu frezii,
un șoarece disperat
caută drumul
spre stele.//
a mai trecut o primăvară;
disonanțele s-au mai atenuat;
tot singur...
mă-ntreb
dacă sunt încă aici
sau
dacă-am plecat...
Februarie
Februarie, luna iubirii,
A zilelor scurte și nopților lungi,
A zăpezii care începe să se topească,
A primăverii care bate la ușă.
Februarie, luna sărbătorilor,
A Dragobetelui, a Zilei Îndrăgostiților,
A Mărțișorului, simbolul primăverii,
A zilelor de bucurie și veselie.
Februarie, luna speranței,
A zilelor mai lungi și mai calde,
A soarelui care începe să răsară mai devreme,
A unei noi începuturi.
Februarie, luna iubirii, a sărbătorilor și a speranței,
O lună frumoasă și plină de semnificație.
E toamnă...
E ceaţă, e frig, nu se vede,
Pământul e orb iar ceru-i pustiu,
Toamna înspre mine purcede,
Şi mă-mbracă în costum argintiu.
Plouă, doar plouă întruna,
Pasărea în cuib stă amorţită,
Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,
Şi gândesc întomnat la iubită.
Coşuri de case încet înviază,
Expiră un fum negricios,
E frig şi cred că-i amiază,
Căci toamna-mi pătrunde în os.
E ceaţă, e frig, nu e verde,
Soarele stă ascuns după nori,
Ochiul peste câmp mi se pierde,
Căutând disperat nişte flori.
E urât, e pustiu, e tăcere,
Copacii spre pământ se apleacă,
Căci vântul începe să zbiere,
Iar Toamna a început să petreacă.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.
Închisoare cu pereți invizibili
Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
Other poems by the author
LASĂ PIATRA JOS!
Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă așteaptă
Să lovească fără judecată.
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.
O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un păcat.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Un gînd pe geană
Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.
Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.
Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.
Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.
Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.
RUGACIUNE ÎN IARNA VIEȚII
Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.
VIOARA ȘI SUNETUL EI
Vioara și sunetul își vorbesc
Prin mângâierea de arcuș
Iar coardele uneori șoșotesc
Printre clipe de timp
Despre sunetul viorii
Ce zboară-n largul zării
Pe aripi de pescăruș,
În timp ce trupul ei
Trupul viorii
Rămâne o sirenă la malul mării
Pe nisipul ca o scenă
S-audă vuietul valurilor
Când de maluri se lovesc…
Ochiului meu
Nu te-am iubit îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.
Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi citești din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.
Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.
LASĂ PIATRA JOS!
Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă așteaptă
Să lovească fără judecată.
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.
O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un păcat.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Un gînd pe geană
Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.
Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.
Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.
Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.
Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.
RUGACIUNE ÎN IARNA VIEȚII
Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.
VIOARA ȘI SUNETUL EI
Vioara și sunetul își vorbesc
Prin mângâierea de arcuș
Iar coardele uneori șoșotesc
Printre clipe de timp
Despre sunetul viorii
Ce zboară-n largul zării
Pe aripi de pescăruș,
În timp ce trupul ei
Trupul viorii
Rămâne o sirenă la malul mării
Pe nisipul ca o scenă
S-audă vuietul valurilor
Când de maluri se lovesc…
Ochiului meu
Nu te-am iubit îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.
Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi citești din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.
Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.
Silvian Costin