De-aş putea…
De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.
De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.
Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 390
Poezii din aceiaşi categorie
CELOR PLECAȚI
Trebuia să vă ajut ,
Dar atunci ,eu n-am putut.
Însă azi când a-și putra
Ce nevoi a-ți mai avea?
Doar ,două cruci ,din beton noi
Cele vechi rose-s de ploi,
Să răsădesc flori pe mormânt
Și să vorbesc cu voi în gând.
,,Ne cunoaștem din vedere" în suedeză
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor
nu şi-au oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Vi känner varandra av synen
hur många flyktiga ögonblick
aldrig i deras väg
de slutade inte
säker och snabb promenad
Vi känner varandra av synen
bara ögonen i tysthet
sa de så många gånger
allt de ville ha
när de mötte sitt ljus...
Inte ens av en slump
Jag sa inte ett ord
På så många möten,
detta stirrande spel
det roade oss båda.
Vi känner varandra av synen
men det är alltid ett nöje
minnet att behålla
och granska
ögonen du har känt i en livstid
träffas på morgonen
och när det snöar och när det regnar
i bil 179.
Vi känner varandra av synen...
Och så!
Vi känner varandra av synen
hur många flyktiga ögonblick
vi stannade aldrig på vägen
säker och snabb promenad
Vi känner varandra av synen
bara ögonen i tysthet
sa de så många gånger
allt de ville ha
när de mötte sitt ljus...
Inte ens av en slump
Jag sa inte ett ord
På så många möten,
detta stirrande spel
det roade oss båda.
Vi känner varandra av synen
men det är alltid ett nöje
minnet att behålla
och granska
ögonen du har känt i en livstid
träffas på morgonen
och när det snöar och när det regnar
i bil 179.
Vi känner varandra av synen...
Och så!
Clipe de aur,clipe de coșmar
Nu-mi pasă ce palme-mi dă destinul,
Iar soarta-mi ferecată e o altă ceapă degerată!
Doar tu iubito ești tot ce contează,
Iar viața mea, ce e din multe clipe alcătuită,
Doar ție îți aparține,
Și astăzi dar și mâine!
Iar fără tine nu-i viitor și nici speranță...
Nu-s eu cel care naufragiat de pe Titanic,
Stau agățat plutind salvat de mâna ce încă mă susține,
De tine?
Nu tu mă poți lăsa oricând să mă scufund ireversibil,
Să mă înec,
Și să-ți sufoc iubirea ce ți-o port pe veci,
Murind și ea cu mine?
(11 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Mimul fericirii
Mă uit de ani de zile la trecut,
Fereastra e aceeași și în astă seară
Și pentru o clipă broaștele-au tăcut
Să poată auzi dacă aprind țigară.
Inspir fumul amar-înțepător
Că poate v-a ajunge până la plămâni
Și poate-mi mai trece o zi, să mor
S-ajung în iad, lângă păgâni,
Că am mimat un zâmbet în oglindă,
Să cred că eu sunt încă fericit,
Dar gândul de a mă spânzura la grindă
A apărut de când m-ai părăsit.
Obișnuiesc să stau lângă fereastră
Și să privesc în gol, fumând
Și numai scrumul rămânând,
De când s-a dus iubirea noastră.
Și ochii-mi sunt trist și obosiți,
Dar nimeni nu vrea să mă creadă
De parcă ochii le-au rămas lipiți
De mime ce-au avut să vadă.
Sa bata
As vrea sa plec , ramii
Sa nu mai fiu copil
Sa fiu strain , cu zori
Sa ma despart fragil.
Sa las al tau sarut
Ca in aceasta noapte
Asa cum la-nceput
Plingeam eu, si soapte.
Sa bata inima
Si in al tau sarut
Ades m-oi cufunda
Sa stii ca am crezut.
Ficțiune cu atomi
Prolog:
Au atomii tăi agilitate emoțională?
Pot ei să-și arate sentimentele?
Cu sentimentele te poți identifica
sentimentele i-ar face să pară aproape umani
iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate
(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).
Ficțiune #1:
În vasta infinitate a Universului
atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.
Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,
atomii tăi au întins timid mâinile către univers.
Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba
în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,
cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,
cum sunt atrași de însăși chemarea destinului
(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),
cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..
S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.
În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat
dar plin de însemnătate.
Până și divinitatea a fost surprinsă.
Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -
se transformau, prindeau agilitate emoțională,
se îndrăgosteau, în felul lor științific.
Ficțiune #2:
În vasta infinitate a Universului
sunt mândru deținător al unui început clar
(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)
și al unui final și mai clar
(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)
de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,
după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.
Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,
atât de evident de tragică, dar complex de minunată
(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)
Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:
Atomii tăi….
se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?
poate într-o altă viață? într-un alt univers?
sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați
își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea
simțind mereu că le lipsește ceva,
ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens
pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.
Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,
vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…
Epilog:
Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor
pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor
vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice
fugind cât mai departe de tine,
așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.
(la viață?! la singurătate!? la tine?!)
Realitate:
În vasta infinitate a Universului
realitatea este într-adevăr mai complexă.
complex de tristă,
lipsită de vreun sens anume, dar mai ales
lipsită de atomi cu agilitate emoțională.
Alte poezii ale autorului
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
A iubi viața...
A iubi viața, e-o veșnică luptă,
Cu arme trimise din iad și din rai,
Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,
Și totuși ai vrea aici ca să stai.
A iubi viața, e mângâiere de stele,
Gândul îți zboară prin locuri bizare,
Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,
Iar lacrima-ți piere uscată de soare.
A iubi viața, e neant și suspans,
Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,
Fii grațios și dansează acest dans,
Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,
Fă piruete alături de moarte-n balans,
Și plângi către zei să-ți dea un avans.
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.