De-aş putea…
De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.
De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.
Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 546
Poezii din aceiaşi categorie
Fluturi
Tu, doar un străin
Eu, doar o străină.
Universuri paralele,
Oameni, fără nici o vină.
Destine întâlnite la jumătăți de drum
De vor să construiască un Paradis mai bun.
Sau din poveste să facă un roman
Romanul nostru fără de final.
Tu să fii eroul
Eu sufletul salvat,
Dintr-un întuneric ce poate fi uitat.
Alătură-te mie în acest vis feeric
Și poate așa ies puțin din întuneric.
Doi golâmbi
doi golâmbi
dinspre-asfințit se-ndreaptă,
lăsându-se purtați de soartă
doi golâmbi
privesc ningăul cum trece,
dar în Decembrie abia începe timpul rece
doi golâmbi
oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum
fără să se facă scrum?
doi golâmbi
așteaptă să vină iar Cuptor,
visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor
doi golâmbi
stau de vorbă ore în șir
pe-o cruce într-un cimitir
doi golâmbi
se uită unul la altul,
senin mai e albastrul!
doi golâmbi
vor să se mai încălzească,
prin alte părți să se odihnească
doi golâmbi
poate au intrat cândva și-n casa ta
și ai crezut că-s altceva
doi golâmbi
au făcut din beznă dimineață
și au preschimbat iedera-n ineață
doi golâmbi,
îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,
înfruntă anotimpurile care zboară
doi golâmbi
caută a vieții norocoasă stea,
n-au idee că s-au născut deja sub ea
doi golâmbi
ar rămâne în aer pentru o eternitate,
căci acolo grijile dispar toate
doi golâmbi
se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,
așa că au omorât universul care-i desparte
doi golâmbi
se prefac că-s rezistenți la durere
când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele
doi golâmbi
se întreabă dacă mai e mult
până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt
doi golâmbi
au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună
și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună
doi golâmbi
se cutremură de lugubrul de după moarte
și nici nu și-au pictat portretul de noapte
doi golâmbi
cânta către răsărit
cu versuri ce demult s-au rătăcit
doi golâmbi,
că-s naivi imunologic au înțeles deja,
tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva
doi golâmbi
trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,
dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment
doi golâmbi
sunt de nedespărțit
și, totuși, încă nu s-au întâlnit
Ascuns de tine
Ascunde-ți inima să nu mai bată oarbă
Oprește-ți sufletul la tine în ogradă
Îngroapă-ți gândurile noaptea pe o stradă
Lăsându-ți visele-n deșert căzute pradă
Uscând lumina cresc meschine flori de gheață
Prin întuneric ochi-și caută o față
Cărând ursita atârnată de o ață
Îngroapă-ți norii ascunzându-i într-o ceață
Urcând spre tine te împiedică speranță
Pierdut de sine-o nepăsare te înhață
Îneacă zilele lipsindu-le substanță
Îngroapă-ți ploile glumind cu eleganță
Jucând spectacolul infirm lipsește viață
Mințind frumos lumea aplaudă balanță
Echilibrat trăiește-ți rolul de paiață
Îngroapă-ți lacrima zâmbind la suprafață
Ce mai e omul stând ascuns după cortină
S-arate bine e vopsit peste rugină
Umblând pierdut între visare și rutină
Îngropă soarele mințindu-l de lumină
Per aspera ad astra
Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,
Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.
Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,
Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.
Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,
Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.
În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,
Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.
Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,
Flori delicate, în culori de rouă și de stele,
Dar destinul fără milă a frânt iubirea
Când ea a ales să plece pe altă cărare.
Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci,
E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci
Acolo unde iubirea lor înflorea senin,
Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.
31
Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,
Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.
În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,
Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.
Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,
Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.
Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,
E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.
Atunci când...
Atunci când norii se vor frânge,
Pe cer pustiu,
Pe cer pustiu,
La pieptul meu te-aș strânge,
Să nu mai ştiu,
Să nu mai ştiu!
Şi dacă timpul blestemat,
Ne-ar despărţi,
Ne-ar despărţi,
În ochiul meu înlăcrimat,
La fel vei fi,
La fel vei fi!
Atunci când visul s-ar topi,
Fără să știu,
Fără să știu,
Din dorul meu te-aş zămisli,
Iubit să-ți fiu,
Iubit să-ți fiu!
Şi dacă umbra s-ar culca,
În colț stingher,
În colț stingher,
Cu ochii tăi aș căuta,
Lumina-n cer,
Lumina-n cer!
Atunci când totul s-ar sfârşi,
Chiar dinadins,
Chiar dinadins,
Mereu în inimă-mi vei fi,
Un foc aprins,
Un foc aprins!
Cenușa și focul
Cenușa și focul
Cenușa tace, dar nu uită,
Din focul vechi își trage zvâcnire,
O flacără ce-n umbră ascultă
Șoapte de jar, chemări din amintire.
În taina ei rămâne vie,
Un dor aprins, un vechi oftat,
Și-n orice clipă poate să-nvie
Când vântul cald i-a dat curaj.
Căci focul nu dispare-n noapte,
Doar se ascunde pentru-un ceas,
Rămâne-n suflet, printre șoapte,
Un dor mocnit, un vechi popas.
Cenușa știe ce-a fost jarul,
Își poartă taina ca pe-un vis,
În ea mai arde idealul
Focului vechi, de necuprins.
Fluturi
Tu, doar un străin
Eu, doar o străină.
Universuri paralele,
Oameni, fără nici o vină.
Destine întâlnite la jumătăți de drum
De vor să construiască un Paradis mai bun.
Sau din poveste să facă un roman
Romanul nostru fără de final.
Tu să fii eroul
Eu sufletul salvat,
Dintr-un întuneric ce poate fi uitat.
Alătură-te mie în acest vis feeric
Și poate așa ies puțin din întuneric.
Doi golâmbi
doi golâmbi
dinspre-asfințit se-ndreaptă,
lăsându-se purtați de soartă
doi golâmbi
privesc ningăul cum trece,
dar în Decembrie abia începe timpul rece
doi golâmbi
oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum
fără să se facă scrum?
doi golâmbi
așteaptă să vină iar Cuptor,
visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor
doi golâmbi
stau de vorbă ore în șir
pe-o cruce într-un cimitir
doi golâmbi
se uită unul la altul,
senin mai e albastrul!
doi golâmbi
vor să se mai încălzească,
prin alte părți să se odihnească
doi golâmbi
poate au intrat cândva și-n casa ta
și ai crezut că-s altceva
doi golâmbi
au făcut din beznă dimineață
și au preschimbat iedera-n ineață
doi golâmbi,
îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,
înfruntă anotimpurile care zboară
doi golâmbi
caută a vieții norocoasă stea,
n-au idee că s-au născut deja sub ea
doi golâmbi
ar rămâne în aer pentru o eternitate,
căci acolo grijile dispar toate
doi golâmbi
se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,
așa că au omorât universul care-i desparte
doi golâmbi
se prefac că-s rezistenți la durere
când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele
doi golâmbi
se întreabă dacă mai e mult
până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt
doi golâmbi
au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună
și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună
doi golâmbi
se cutremură de lugubrul de după moarte
și nici nu și-au pictat portretul de noapte
doi golâmbi
cânta către răsărit
cu versuri ce demult s-au rătăcit
doi golâmbi,
că-s naivi imunologic au înțeles deja,
tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva
doi golâmbi
trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,
dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment
doi golâmbi
sunt de nedespărțit
și, totuși, încă nu s-au întâlnit
Ascuns de tine
Ascunde-ți inima să nu mai bată oarbă
Oprește-ți sufletul la tine în ogradă
Îngroapă-ți gândurile noaptea pe o stradă
Lăsându-ți visele-n deșert căzute pradă
Uscând lumina cresc meschine flori de gheață
Prin întuneric ochi-și caută o față
Cărând ursita atârnată de o ață
Îngroapă-ți norii ascunzându-i într-o ceață
Urcând spre tine te împiedică speranță
Pierdut de sine-o nepăsare te înhață
Îneacă zilele lipsindu-le substanță
Îngroapă-ți ploile glumind cu eleganță
Jucând spectacolul infirm lipsește viață
Mințind frumos lumea aplaudă balanță
Echilibrat trăiește-ți rolul de paiață
Îngroapă-ți lacrima zâmbind la suprafață
Ce mai e omul stând ascuns după cortină
S-arate bine e vopsit peste rugină
Umblând pierdut între visare și rutină
Îngropă soarele mințindu-l de lumină
Per aspera ad astra
Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,
Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.
Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,
Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.
Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,
Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.
În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,
Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.
Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,
Flori delicate, în culori de rouă și de stele,
Dar destinul fără milă a frânt iubirea
Când ea a ales să plece pe altă cărare.
Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci,
E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci
Acolo unde iubirea lor înflorea senin,
Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.
31
Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,
Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.
În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,
Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.
Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,
Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.
Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,
E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.
Atunci când...
Atunci când norii se vor frânge,
Pe cer pustiu,
Pe cer pustiu,
La pieptul meu te-aș strânge,
Să nu mai ştiu,
Să nu mai ştiu!
Şi dacă timpul blestemat,
Ne-ar despărţi,
Ne-ar despărţi,
În ochiul meu înlăcrimat,
La fel vei fi,
La fel vei fi!
Atunci când visul s-ar topi,
Fără să știu,
Fără să știu,
Din dorul meu te-aş zămisli,
Iubit să-ți fiu,
Iubit să-ți fiu!
Şi dacă umbra s-ar culca,
În colț stingher,
În colț stingher,
Cu ochii tăi aș căuta,
Lumina-n cer,
Lumina-n cer!
Atunci când totul s-ar sfârşi,
Chiar dinadins,
Chiar dinadins,
Mereu în inimă-mi vei fi,
Un foc aprins,
Un foc aprins!
Cenușa și focul
Cenușa și focul
Cenușa tace, dar nu uită,
Din focul vechi își trage zvâcnire,
O flacără ce-n umbră ascultă
Șoapte de jar, chemări din amintire.
În taina ei rămâne vie,
Un dor aprins, un vechi oftat,
Și-n orice clipă poate să-nvie
Când vântul cald i-a dat curaj.
Căci focul nu dispare-n noapte,
Doar se ascunde pentru-un ceas,
Rămâne-n suflet, printre șoapte,
Un dor mocnit, un vechi popas.
Cenușa știe ce-a fost jarul,
Își poartă taina ca pe-un vis,
În ea mai arde idealul
Focului vechi, de necuprins.
Alte poezii ale autorului
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Repaos
Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,
Văpăiile sorții mă ating pe aripe,
Legat de un munte pământul mă ține,
Iar murmurul meu începu ca să țipe.
Carnea se zbate sub suspinul durerii,
Vene secate de sânge sorb întuneric,
Pe moarte încerc uneori să o sperii,
Dar ea mă deplânge și râde isteric.
Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,
Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,
Orb mă cufund într-o veșnică noapte,
Fără stele și cer unde vântul nu bate.
Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,
Neconsolat aștept condamnarea la zid,
Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,
Și într-un veșnic repaos mă închid.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
În mine…
În mine vorbesc și azi despre tine,
Deși pustietatea mă străbate,
Iar cel mai rău îmi este când e bine,
Și toate lacrimile-mi sunt uscate.
În mine sângele-ți mai curge încă,
Deși în clinici mi se caută o venă,
Să îmi trateze rana ta adâncă,
Rămasă ca un corp străin în genă.
În mine pe furiș mai simt săruturi,
Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,
Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,
Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.
În mine îți șoptesc aiurea bună seara,
Deși sunt plin de gesturi imprudente,
Sunt condamnat pe veci să port povara,
Și cicatrici din infantile accidente.
În mine zorii mușcă cu silă din amurg,
Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,
În care n-am avut puterea să ajung,
În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.
De te-aș pierde...
De te-aș pierde într-o zi,
S-ar sfârși și a mea viață.
Anii mei s-ar ofili,
Fără a buzelor dulceață.
Voi umbla c-un gol în suflet,
Și cu mintea sfâșiată,
Mă voi prăbuși în umblet,
Azi mai mult ca niciodată.
De te-aș pierde pentr-o clipă,
Aș zbura umil sub soare,
Și mi-aș frânge o aripă,
Ca să-ți fac din ea răcoare,
Să mă simți în adiere,
Cum te mângâi pe obraz,
Cum pierduta clipă cere,
Înc-o clipă de extaz.
De te-aș pierde pe vecie,
Eu m-aș împietri în timp,
Te-aș zidi cu poezie,
Și te-aș face anotimp,
An de an să vii în lume,
Peste veacuri, pe vecie,
Și să-mprăștii de pe culme,
Necitita - mi poezie.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Repaos
Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,
Văpăiile sorții mă ating pe aripe,
Legat de un munte pământul mă ține,
Iar murmurul meu începu ca să țipe.
Carnea se zbate sub suspinul durerii,
Vene secate de sânge sorb întuneric,
Pe moarte încerc uneori să o sperii,
Dar ea mă deplânge și râde isteric.
Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,
Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,
Orb mă cufund într-o veșnică noapte,
Fără stele și cer unde vântul nu bate.
Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,
Neconsolat aștept condamnarea la zid,
Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,
Și într-un veșnic repaos mă închid.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
În mine…
În mine vorbesc și azi despre tine,
Deși pustietatea mă străbate,
Iar cel mai rău îmi este când e bine,
Și toate lacrimile-mi sunt uscate.
În mine sângele-ți mai curge încă,
Deși în clinici mi se caută o venă,
Să îmi trateze rana ta adâncă,
Rămasă ca un corp străin în genă.
În mine pe furiș mai simt săruturi,
Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,
Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,
Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.
În mine îți șoptesc aiurea bună seara,
Deși sunt plin de gesturi imprudente,
Sunt condamnat pe veci să port povara,
Și cicatrici din infantile accidente.
În mine zorii mușcă cu silă din amurg,
Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,
În care n-am avut puterea să ajung,
În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.
De te-aș pierde...
De te-aș pierde într-o zi,
S-ar sfârși și a mea viață.
Anii mei s-ar ofili,
Fără a buzelor dulceață.
Voi umbla c-un gol în suflet,
Și cu mintea sfâșiată,
Mă voi prăbuși în umblet,
Azi mai mult ca niciodată.
De te-aș pierde pentr-o clipă,
Aș zbura umil sub soare,
Și mi-aș frânge o aripă,
Ca să-ți fac din ea răcoare,
Să mă simți în adiere,
Cum te mângâi pe obraz,
Cum pierduta clipă cere,
Înc-o clipă de extaz.
De te-aș pierde pe vecie,
Eu m-aș împietri în timp,
Te-aș zidi cu poezie,
Și te-aș face anotimp,
An de an să vii în lume,
Peste veacuri, pe vecie,
Și să-mprăștii de pe culme,
Necitita - mi poezie.