Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 656
Poezii din aceiaşi categorie
[ O clipă... ]
fragment
...
Tu Doamne, dă-mi te rog o clipă
Să-i las o floare-n al meu gând
Și lasă-mi Doamne după mine
Cuvintele pe-al meu mormânt…
Iar frunzele să mă citească
Într-un vânt de toamnă amețitor
Gândul meu să îi șoptească
Că m-am stins numai o clipă,
Și am să revin ...
De al ei dor.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 / ISBN: 978-973-0-32645-1 - Toate drepturile rezervate)
Dacă tu…
Dacă tu nu mă mai vrei,
Am să plec spre uitare,
Şi-am să fur din ochii tăi,
Doar privirea arzătoare,
Și-am s-o țin închisă-n sân,
Lângă inima mea mică,
Să mă vezi când sunt bătrân,
Să te văd când ești bunică.
Dacă tu nu m-ai plăcea,
Am să hoinaresc pe mare,
Și-am să fur din buza ta,
Doar un strop de sărutare,
Si-am să-l țin mereu pe palmă,
Să-l sărut când e furtună,
Să se facă marea calmă,
Și s-aud valul cum sună.
Dacă tu m-ai renega,
Voi pleca în loc sihastru,
Şi-am să-ți fur chiar inima,
Să mă-ndrume spre dezastru,
Să mă ardă-n rug de dor,
Să mă spintece-n cuvinte,
Ca să pot râzând să mor,
Lângă a mamei oseminte.
Obsesie!
Am oferit și n-am primit,
Am dat și refuzat am fost,
Oferta mea nu te-a clintit,
Să mai încerc, nu are rost
În mintea mea erai o stea,
Să vin spre tine, frică-mi era,
Să nu pătrundă-n umbra mea,
Lumina ta și să-mi fure liniștea
Seară de seară te priveam,
Și strălucirea ta o admiram,
Stăteam pitit după un geam,
Și fericit deplin, eu tremuram
Era un tremur, puțin necontrolat,
Și nu știam de ce sunt emoționat,
Chiar daca chipul tău era plecat,
Din geamul meu un pic crăpat
Pe timpul zilei mereu eu te vedeam,
Cum dis de dimineața tu plecai,
La geam eram prezent și așteptam,,
Pe tine să te văd din nou, cum reveneai
Și zilnic mă bucura a ta sosire,
Fără ca cineva să poată ști,
Să mă arăt nu îmi era în fire,
Curaj n-aveam să dau de știre
Într-un târziu, fiind lucid am realizat,
Că-n viața minuni s-au întâmplat,
Și voua acum vă spun la ce priveam,
Da..a-ti ghicit, era naluca mea din geam!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Floare de laur
Vreau să-ți văd chipul bălai
Și-n brațele mel’ să stai.
Să-mi dai iar o sărutare
Și să cad de pe picioare.
În scrisoarea cea cu aur,
Am pus ș-o floare de laur.
Un miros de dor frumos,
Să mă știi mereu cu pios.
Pus-am busuioc sub pernă,
Ca să te visez pe tine
Și nu te-am visat, iubire!
Am rămas rănit eternă.
Tu cu pletele-nsorite,
Mă citeai de după chip.
Eu cu mâinile mânjite,
Nu voiam să mă anim.
Laurul din scrisorică,
Ține loc de-o mică zică.
Ce nebun ești dragul meu!
Asta ziceam mai mereu…
Adio🖤💔🖤
Adio🖤🩶🖤
Adio... Nu , la revedere!...
Te șterg din inima ,din gând....
Adio. O spun cu durere....
Bucăți din suflețel rupând.
Adio...Nu , nu pot uita.
Miros de dor pe haina mea...
Adio! Tu... m-ai omis.
Pentru mine, rămâi vis ....
Autor A. Țurcanu N.D..,
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.
[ O clipă... ]
fragment
...
Tu Doamne, dă-mi te rog o clipă
Să-i las o floare-n al meu gând
Și lasă-mi Doamne după mine
Cuvintele pe-al meu mormânt…
Iar frunzele să mă citească
Într-un vânt de toamnă amețitor
Gândul meu să îi șoptească
Că m-am stins numai o clipă,
Și am să revin ...
De al ei dor.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 / ISBN: 978-973-0-32645-1 - Toate drepturile rezervate)
Dacă tu…
Dacă tu nu mă mai vrei,
Am să plec spre uitare,
Şi-am să fur din ochii tăi,
Doar privirea arzătoare,
Și-am s-o țin închisă-n sân,
Lângă inima mea mică,
Să mă vezi când sunt bătrân,
Să te văd când ești bunică.
Dacă tu nu m-ai plăcea,
Am să hoinaresc pe mare,
Și-am să fur din buza ta,
Doar un strop de sărutare,
Si-am să-l țin mereu pe palmă,
Să-l sărut când e furtună,
Să se facă marea calmă,
Și s-aud valul cum sună.
Dacă tu m-ai renega,
Voi pleca în loc sihastru,
Şi-am să-ți fur chiar inima,
Să mă-ndrume spre dezastru,
Să mă ardă-n rug de dor,
Să mă spintece-n cuvinte,
Ca să pot râzând să mor,
Lângă a mamei oseminte.
Obsesie!
Am oferit și n-am primit,
Am dat și refuzat am fost,
Oferta mea nu te-a clintit,
Să mai încerc, nu are rost
În mintea mea erai o stea,
Să vin spre tine, frică-mi era,
Să nu pătrundă-n umbra mea,
Lumina ta și să-mi fure liniștea
Seară de seară te priveam,
Și strălucirea ta o admiram,
Stăteam pitit după un geam,
Și fericit deplin, eu tremuram
Era un tremur, puțin necontrolat,
Și nu știam de ce sunt emoționat,
Chiar daca chipul tău era plecat,
Din geamul meu un pic crăpat
Pe timpul zilei mereu eu te vedeam,
Cum dis de dimineața tu plecai,
La geam eram prezent și așteptam,,
Pe tine să te văd din nou, cum reveneai
Și zilnic mă bucura a ta sosire,
Fără ca cineva să poată ști,
Să mă arăt nu îmi era în fire,
Curaj n-aveam să dau de știre
Într-un târziu, fiind lucid am realizat,
Că-n viața minuni s-au întâmplat,
Și voua acum vă spun la ce priveam,
Da..a-ti ghicit, era naluca mea din geam!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Floare de laur
Vreau să-ți văd chipul bălai
Și-n brațele mel’ să stai.
Să-mi dai iar o sărutare
Și să cad de pe picioare.
În scrisoarea cea cu aur,
Am pus ș-o floare de laur.
Un miros de dor frumos,
Să mă știi mereu cu pios.
Pus-am busuioc sub pernă,
Ca să te visez pe tine
Și nu te-am visat, iubire!
Am rămas rănit eternă.
Tu cu pletele-nsorite,
Mă citeai de după chip.
Eu cu mâinile mânjite,
Nu voiam să mă anim.
Laurul din scrisorică,
Ține loc de-o mică zică.
Ce nebun ești dragul meu!
Asta ziceam mai mereu…
Adio🖤💔🖤
Adio🖤🩶🖤
Adio... Nu , la revedere!...
Te șterg din inima ,din gând....
Adio. O spun cu durere....
Bucăți din suflețel rupând.
Adio...Nu , nu pot uita.
Miros de dor pe haina mea...
Adio! Tu... m-ai omis.
Pentru mine, rămâi vis ....
Autor A. Țurcanu N.D..,
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.
Alte poezii ale autorului
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.