O, Doamne, glasul meu ascultă

Un moment lucid

M-am trezit azi, am 36 de ani 

Fug ca să-mi las gândurile în urmă 

Dar totuși cineva mă prinde 

Mi le înapoiază. 

Sunt doar un mort viu plin de speranță, 

De a fi mai bun ,de a avea parte 

De fericire, sănătate și iubire 

A mea și a celor dragi din jur. 

Gândul spre casă, mă inspaimantă 

Nu știu ce mă va aștepta...

O mare plina de speranță 

Sau doar un vid neclintit. 

Lyon 13/02/2024

Trântesc ușa din vechea noastră casă,

mirosul lemnului vechi și murdar

îmi inundă corpul cu parfum de amintiri

și tot ce mi-au rămas sunt urme de flori uitate.

Picioarele parcă mi s-au blocat în camera noastră

și simt cum aerul rece îmi pătrunde în suflet.

Reflexia din oglinda spartă nu-i a mea,

e a fetiței pe care ai ucis-o cândva.

Au rămas pe masă petale pierdute,

o scrumieră plină de țigări pe jumătate fumate

și câte o frântură din sufletele noastre.

Ating cu delicatețe scaunul prăfuit,

șterg orice urmă de păcat

și o lacrimă își croiește calea spre podea,

mă intoxifică aerul de îndrăgostiți

și brusc sunt iar în brațele tale,

dansând în picioarele goale.

Dacă...? M-ai căuta în adâncul pământului!

Dacă...? M-ai vedea în vise! 

M-ai găsi călătorind printre stele!

Căutând sentimente demult stinse.

Dacă...? În adâncul oceanului te-ai scufunda,

M- ai afla în a cerului infinitate

Căutând...iubirea mea? Iubirea ta?

...m-ai găsi într-o ploaie de obscuritate.

Am murit demult! 

Și încă mor ...în fiecare zi!

Tu...pentru mine? Ai ajuns o simplă formă de lut!

...care nu are loc...printre milioanele de galaxii

Un trup ...fără suflet...

Gol...pentru că iubirea nu l-a umplut. 

Și îmi trec zilele... pe buze încercând să port un zâmbet 

Și nopțile îmi trec... cu dorul ce mă rupe până la urlet

Și-mi simt trupul arzând de parcă te-ai gândi la mine 

Și gândul mi se agăță de câte-o amintire...

Deși a trecut mai bine de un an

Sunt tot aici blocată între bolovani,

Am împietrit și eu tot stând lângă ei

Au strivit fericirea lăsând-o pradă ciornei.

Și îți trec zilele... tot prefăcându-te că nu mă vezi 

Că nu m-auzi... că nu mă simți....

Că îți lipsesc nu vrei nicicum să crezi

Și-n fiecare zi, nu faci decât să minți!

De-ai ști... de-ai sti cât mi-e de dor...

Mi-e dor de al tău vin dulceag

De parfumul lui, după care aș putea să mor...

Sa imi dispară fumul de țigară din al nopții prag.

Mi-e dor... de cum "mă îmbatai"

Când îmi turnai muza ta în pahar...

Cum sărutându-mă gustam o parte din rai

Și mă îmbrățișai de dragă ce-ți eram....

Mi-e dor... și nu pot decât să imi revin, să mă complac

Cu ideea că sufletu-mi va rămâne de dor prăfuit

Mult timp de-acum încolo... până peste timp

Ca sticla ce-am savurat-o în doi... de vin învechit...

Mi-e dor și pot doar să te scriu... mâna mi-e rece

Oare n-ai putea să-mi treci... în trecere?....

Cu o îmbrățișare toată să mă încălzești 

Cu-n vin bun din crama ta, sufletul de dor să-l vindeci....?

Iubirea ce va veni e un ecou

Dintr-un vis neștiut ,fără cuvinte

Un pas ușor,pe un drum nevăzut

Unde doar inimile se vor înțelege . 

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,

Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.

Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,

Și arde-n mine ca un soare mut.

Strigătul meu? E doar un ecou,

Într-un pustiu ce nu va fi al meu.

Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,

Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.

Ce rost mai are să-mi torn sufletul?

Să-l fac pocal pentru veninul hulii?

Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,

Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?

Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,

Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.

Metaforele mele sunt morminte tăcute,

Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.

Nicio mână nu vine să prindă durerea,

Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.

Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,

Un steag fluturând pe o insulă goală.

Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.

Lupta se repetă, timpul se topește.

Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,

Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.

Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,

Un zeu prăbușit, pierdut în viață.

Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?

Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.

Așa că las penița să ruginească,

Și las foaia albă, uitată, să pască.

Pentru că oricum, la capătul drumului,

Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.

Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?

Din ce fibre invizibile se țese un suflet,

Cum fiecare absență devine mortar,

Iar amintirile – cărămizi din lut ars,

Aruncate la întâmplare într-un labirint?

Eu te-am zidit pe tine în mine.

Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,

O catedrală de sunete mute

Unde rugăciunile sunt doar șoapte

Pe care le murmur când toți își întorc privirea.

Dar iubirea asta nu e un templu.

E un pod suspendat,

Fragil, arcuit peste haos.

Lemn putred de regrete,

Lanțuri din tăceri ruginite,

Un pod pe care merg desculță

Căutându-te.

Mâinile tale erau arhitecți.

Cu ele ai modelat o lume,

Dar ai lăsat zidurile nefinisate,

Ferestrele deschise către un nicăieri,

Și m-ai lăsat să privesc,

De pe marginea golului,

Cum pleci.

Acum stau pe dărâmături,

Reconstruind fiecare clipă.

Pereți din dorințe,

Acoperiș din promisiuni frânte,

Și o poartă prin care tu n-ai să treci.

Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?

Eu nu știu.

Dar fiecare piatră pe care o ating

Mă lovește din nou

Cu absența ta.

Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid 

Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid

Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați

Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere

Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense

Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji

Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene

Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa

Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept 

Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține