O, Doamne, glasul meu ascultă
O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,
Privește jos, la viața-mi grea,
M-am săturat să stau în umbre,
Să fiu uitată-n casa mea.
M-am săturat de nepăsare,
De glasuri reci și pline de dureri,
De lacrimi strânse-n înserare,
Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.
Mama mea, Doamne, nu mă vede,
Și inima mi-e greu de plumb,
Alege omul ce-mi dă teamă,
Și spune să tac când mă frâng.
Eu strig, dar nu m-aude nimeni,
Doar Tu, ce totul poți schimba,
Te rog, protejează-mi sufletul firav,
Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.
Fii scutul meu în fața lor,
Fii vocea mea, când eu n-am glas,
Fii alinare, fie-mi zbor,
Când lanțul rece m-a rămas.
O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,
Și arată-mi calea de lumină,
Căci doar cu Tine pot să sper,
Să simt iubirea Ta divină.
Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,
Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,
Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,
Și scapă-mă din suferință și pustie.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 21 января
Просмотры: 163
Стихи из этой категории
Neliniște
Vuetul tulbure și apa rece
A unui râu ce grabnic trece,
Răscolind nisipu-n vaduri
Zgomotos este ca niște valuri.
Se izbesc de malul de piatră
Ca a unei mări pastel albastră.
Hai ridică-te-n picioare
Viața mea nesclipitoare!
Râul susură, se tânguiește,
Plânge și se tot amărește,
Că vântu-n pădure nu se potolește
Ca și când natura jelește.
Luminișul din ochii naturii
Ca și un talent al picturii,
Îmi descoperă în suflet
Dorința s-alin acel vuet.
De-ar fi să pleci, din lumea mea
Durere in cap
Cu perdelele lăsate,
Șed la masa mea de brad
De la Ikea
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad.
A fost și înca este un vis frumos.
Însa doar un vis
Nu și realitatea.
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci
Ale facebookului
Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ce vrei să-ți spun
Ce vrei să-ți spun când toate s-au cam spus,
Când vorbele ce-au trebuit să zboare s-au topit demul?
Crezi tu că dragostea ne moare,
De voluptatea trupului adoarme?
Sau poate o iubire adevărată să dispară,
Și să transforme bucuria noastră în blestemată dramă?
E dragostea ascunsă în sterpele plăceri,
Este iubirea și amorul fum,iluzii și scorneli?
Cum vrei să-ți spun că te iubesc etern,
Prin spirit sau plăceri?
Ce vrei să-mi ceri când te sărut,
Eu fiind pierdut în ființa ta demult?
Știi bine că îți aparțin ca liber al iubirii prizonier,
Prefer să mor decât să-ți pierd iubirea și infinitul tău mister!
(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
MAI
Mai... și mi-e dor mai mult și mai tare,
De tine, de vin, de-o ultimă îmbrățișare...
Și Mai pare că te vrea tot mai mult
Și chiar acum aș vrea să-ți trimit un sărut.
Mai vreau să petrec cu tine o clipă
Să privim luna ce ne zâmbește în noapte
Să ne avem cu drag, ca la-nceput,
Ca și cum timpul nicicând n-ar fi trecut.
Mai stai lânga mine încă un minut
Vreau să-mi aduc aminte cu drag de
trecut.
Să mă privești din nou cu gândul senin,
Să-mi îneci dorul de tine cu-al tău dulce vin.
Să-mi faci viața să prindă culoare
Să mă cuprinzi cu drag într-o-mbrățisare
Mai să fie luna ce-ar putea să reînvie
Visul adormit ce zace în sufletul din mine
Prima învățătoare
În clasa 'ntîi pășeam cu frică
Dar vocea ei mă liniști
Eram copil, eram prea mică
De toate ea ne-a ocrotit
,,
Ne-a învățat cu duioșie
Că să scriem, sa citim
Azi avem mare bucurie
Că ai tai elevi am fost sa fim....
..
Că boboceii cei de rață
Ne-ai învățat să înotăm
Și acum cu a ta povață
Probleme-n viață rezolvăm...
(Pentru invatatoarele de clase primare a gim.Bahmut )
Neliniște
Vuetul tulbure și apa rece
A unui râu ce grabnic trece,
Răscolind nisipu-n vaduri
Zgomotos este ca niște valuri.
Se izbesc de malul de piatră
Ca a unei mări pastel albastră.
Hai ridică-te-n picioare
Viața mea nesclipitoare!
Râul susură, se tânguiește,
Plânge și se tot amărește,
Că vântu-n pădure nu se potolește
Ca și când natura jelește.
Luminișul din ochii naturii
Ca și un talent al picturii,
Îmi descoperă în suflet
Dorința s-alin acel vuet.
De-ar fi să pleci, din lumea mea
Durere in cap
Cu perdelele lăsate,
Șed la masa mea de brad
De la Ikea
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad.
A fost și înca este un vis frumos.
Însa doar un vis
Nu și realitatea.
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci
Ale facebookului
Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ce vrei să-ți spun
Ce vrei să-ți spun când toate s-au cam spus,
Când vorbele ce-au trebuit să zboare s-au topit demul?
Crezi tu că dragostea ne moare,
De voluptatea trupului adoarme?
Sau poate o iubire adevărată să dispară,
Și să transforme bucuria noastră în blestemată dramă?
E dragostea ascunsă în sterpele plăceri,
Este iubirea și amorul fum,iluzii și scorneli?
Cum vrei să-ți spun că te iubesc etern,
Prin spirit sau plăceri?
Ce vrei să-mi ceri când te sărut,
Eu fiind pierdut în ființa ta demult?
Știi bine că îți aparțin ca liber al iubirii prizonier,
Prefer să mor decât să-ți pierd iubirea și infinitul tău mister!
(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
MAI
Mai... și mi-e dor mai mult și mai tare,
De tine, de vin, de-o ultimă îmbrățișare...
Și Mai pare că te vrea tot mai mult
Și chiar acum aș vrea să-ți trimit un sărut.
Mai vreau să petrec cu tine o clipă
Să privim luna ce ne zâmbește în noapte
Să ne avem cu drag, ca la-nceput,
Ca și cum timpul nicicând n-ar fi trecut.
Mai stai lânga mine încă un minut
Vreau să-mi aduc aminte cu drag de
trecut.
Să mă privești din nou cu gândul senin,
Să-mi îneci dorul de tine cu-al tău dulce vin.
Să-mi faci viața să prindă culoare
Să mă cuprinzi cu drag într-o-mbrățisare
Mai să fie luna ce-ar putea să reînvie
Visul adormit ce zace în sufletul din mine
Prima învățătoare
În clasa 'ntîi pășeam cu frică
Dar vocea ei mă liniști
Eram copil, eram prea mică
De toate ea ne-a ocrotit
,,
Ne-a învățat cu duioșie
Că să scriem, sa citim
Azi avem mare bucurie
Că ai tai elevi am fost sa fim....
..
Că boboceii cei de rață
Ne-ai învățat să înotăm
Și acum cu a ta povață
Probleme-n viață rezolvăm...
(Pentru invatatoarele de clase primare a gim.Bahmut )
Другие стихотворения автора
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
Goana dintr-un surd amor
Cu suspin îmi mângâi dorul-n amintirea ta
Cu suspin mă stinge umbra ta
Cu suspin te leagăn blând în mintea mea
Cu suspin, căci nici zarea nu se întunecă repezit precum mă întunecă supărarea
Graiul tău e apus, căci pieptul-mi dezvelit de lacrimi, nu-l însufleți defel cu a sa tihnă
Nodul din gât mi-e împietrit la gândul meu cumplit
Te-aș suspina pe brațe, cu toate că dorul mi-a cioplit inima
Pentru că inima mea suspină un dor însemnat, dar în zadar când pentru tine e doar un grai mut ce-și poarta amar patima
Vortex
Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări
Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?
A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale
Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual
Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima
Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână
Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară
Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele
Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Pendulul ditre noi
Eu merg,
cu pasul șchiop al uitării
și inima mea – un ceas stricat –
bate secundele ca pe niște cuie
în sicriul amintirilor.
Tu stai,
impasibil ca un munte
dar vântul din tine șoptește
numai numele meu,
și tăcerea te trădează
mai tare decât orice cuvânt.
Eu beau din goluri,
umplu zilele cu absență
și noaptea mă adoarme
cu minciuna că te-am lăsat în urmă.
Dar tu?
Tu numeri pașii mei în gând,
îți ascunzi ochii în umbre
și taci...
dar în tăcerea ta
sunt doar eu.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
Goana dintr-un surd amor
Cu suspin îmi mângâi dorul-n amintirea ta
Cu suspin mă stinge umbra ta
Cu suspin te leagăn blând în mintea mea
Cu suspin, căci nici zarea nu se întunecă repezit precum mă întunecă supărarea
Graiul tău e apus, căci pieptul-mi dezvelit de lacrimi, nu-l însufleți defel cu a sa tihnă
Nodul din gât mi-e împietrit la gândul meu cumplit
Te-aș suspina pe brațe, cu toate că dorul mi-a cioplit inima
Pentru că inima mea suspină un dor însemnat, dar în zadar când pentru tine e doar un grai mut ce-și poarta amar patima
Vortex
Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări
Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?
A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale
Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual
Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima
Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână
Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară
Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele
Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Pendulul ditre noi
Eu merg,
cu pasul șchiop al uitării
și inima mea – un ceas stricat –
bate secundele ca pe niște cuie
în sicriul amintirilor.
Tu stai,
impasibil ca un munte
dar vântul din tine șoptește
numai numele meu,
și tăcerea te trădează
mai tare decât orice cuvânt.
Eu beau din goluri,
umplu zilele cu absență
și noaptea mă adoarme
cu minciuna că te-am lăsat în urmă.
Dar tu?
Tu numeri pașii mei în gând,
îți ascunzi ochii în umbre
și taci...
dar în tăcerea ta
sunt doar eu.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.