O, Doamne, glasul meu ascultă

Ascult tăcerea ta fierbinte
ce-ascunde mii de nebunii.
Ce maladii purtam în suflet
eu nam să știu, tu nai să știi.

Departe sunetul se stinge
și ochii mei nu mai zâmbesc.
Sunt sentimente de-ntrebare
mă mai iubești, te mai iubesc?

Mă supăr că au fost prea multe,
în cablul inimii ce o ai.
Ce să te rog cu voce tare:
să pleci acum, or să mai stai?

Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,

Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.

Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar

Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.

Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,

Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,

Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun

Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.

Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,

Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,

Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,

Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.

Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,

Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,

Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă

În toată această lume umplută de uitare.

Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,

Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți

Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,

Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.

Voi fi un animal legat de trupul tău,

Închis în cușca asta de sentiment și vânt,

Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,

Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.

Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui

Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!

Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!

… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!

Ne privim din depărtare

Simțind un rece vânt pe umeri

Te apleci din ce in ce mai tare

Pașii mei pe rând să-i numeri.

Iar vântul bate, bate tare

Inima e înghețată dur

Și mă doare, doare

Prea multe eu îndur

Peste case tot mai des

Suflă vântul,

Sunt pline de zăpezi

Iar gândul...

Iar gândul meu tot se strecoară

S-a ajungă la tine adesea,

Dar mintea noastră zboară,

Și viața cam ne plictisea.

Trec anii, trece viața

Tot mai des e rece-n trupul ostenit

Oare când se va dezgheța

Amarul necontenit.

nu știu dacă e ceva în părul lui

în ochii lui

sau în zâmbetul lui

poate în modul cum vorbește 

sau în sunetul vocii lui

poate e doar în privirile lui

sau aerul din jur

dar de câte ori îmi iese-n cale

e mai frumos ca de fiecare data

când ne-am întâlnit 

dar mă tem că într-o zi

va atinge perfecțiunea 

ca se va transforma într-o stea

strălucind pe exterior

plin de foc pe interior.

pariez un pachet de țigări

și-un singur leu și două gări

că-n dimineți în care pleci

nu voi plânge zece seri;

dar când te-ntorci de doua ori

in cele zece dimineți

trupu-mi cade nevoit

caci nu-mi aminteam cum saruti

sau cum iubesti

sau cum zâmbești.

Ce ar fi ziua fara tine,

Ce as fi eu fara iubirea ta;

N-ar fi o zi ca sa traiesc,

Fara sa stiu ca te iubesc,

Ce ar fi lumea asta-ntraga

De n-ai fi tu in viata mea,

Ar fi o lume inghetata,

O lume rea intunecata,

De n-ai fi tu dragostea mea

Ce ar fi viata fara tine,

De nu te cunosteam 

Pe tine,

Ar fi o zi fara iubire

O zi plina de tristete,

Acum ca te-am cunoscut,

S-in viata mea ai aparut,

Totu-i frumos stralucitor.

Tu ai adus in viata mea

Lumina raza minunata,

Un inger din cer venit

Sa o iubesc la infinit.

Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,

În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri

Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,

Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină

Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,

Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor

Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,

Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian

Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,

Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles

În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă

De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

În grădina dragostei noastre,

Oceanul inimii tale mă învăluie,

Stelele dansului nostru strălucesc,

Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte 

Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,

În raiul din brațele tale mă pierd,

Pe calea stelelor, călătorim împreună,

Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă 

Extazul ne învăluie în serenadele nopții,

În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru

Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile

Cu fascinație și înălțare, te privesc,

În melancolia dulce a clipei, te iubesc,

Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,

În lumea noastră, dragostea este eternă și divină

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

Inima mea, un cerșetor rătăcit,

Caută fluturi în plasa timpului,

Răsărit de dorințe în nopțile eterice,

Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi

Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine 

Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă

Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit

Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita 

Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin 

Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea 

Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta

Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine

Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată

Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul 

Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om 

Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici