O, Doamne, glasul meu ascultă

Parfum de mare ochii lăcrimau, 

Şi degete’mpletite în amor,

Pe nisip doar urme rămîneau,

Doar urme de speranţă şi de dor. 

Pierdut, pierdut eram in scări de lut,

Ce tot mai jos mă depărtau,

De faţa ta şi de acel smerit sărut,

De ochi, ce dragoste ameninţau.

Si sunt momente când  nici un cuvânt nu poate fi în stare să redea exact trăirile  sufletului meu.. Uneori , când abia abia am găsit cuvintele  potrivite pentru a-ți spune ce sunt când sunt cu tine, îmi par insuficiente.

     Si... indiferent la câte cuvinte aș aduna pentru a ți le transmite... tot mi se par insuficiente... pentru că... sentimentul ce-mi face sângele să clocotească în vene... de fapt nu poate fi explicat nici în o mie, în zece mii, în o sută de mii și chiar nici într-un milion de cuvinte.

    Si aș vrea să știi cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească . Si aș vrea să știi  cum văd răsăritul  soarelui... e altfel. E cu totul neobișnuit. Lângă tine... fiece răsărit de soare e special... fiece clipă devine  una de neuitat...

Îți mulțumesc!!!

Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,

În suburbii indolent se agită,

Zilnic consumă a lumii otravă,

Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.

Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,

Sunându-şi mama retoric în mormânt,

Cad anotimpuri peste casa-n ruine,

Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.

Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,

Îşi muşcă pâinea înăcrită,

Pe soartă n-are pic de ură,

Şi calea lui e infinită.

Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,

Iar vântu-i şterge lacrima uşor,

Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,

Simţindu-se până în zori nemuritor.

Când ultimei vorbe sorocu-i venise,

Pe buzele-i de un roşu carmin,

Două silabe în sunet sunt prinse,

Şi el rosti cu putere: Amin!

Crezi că n-ai iubit vreodată

Cum pe ea o mai iubești.

Dulce, caldă și-adorată

Ca și floarea ce-o privești.

Seara când te culci și somnul

Ce se așterne peste gene,

Tot la ea îți zboară gândul

Și tot sufletul tău geme.

Ai dori să fi covor de flori

Ea mereu pe el să se-aplece.

Zvonul în spectru de culori

Ca să spună cine o place.

Pe cer luna palidă te-mbie

Luminoasă să o privești.

Păsărelele te-ncântă,

Ciripind să tot iubești.

Dară toate trec pe lături

Fără chiar să vezi că ochii

N-au zărit că sunt alături,

Și gândind, te prind iar zorii.

Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,

Când sufletul tău doar liniște tace,

Privește spre tine, în inima ta,

O flacără mică te va lumina.

Oricât de adânc e abisul ce doare,

Nu renunța, totul are o cale,

Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,

Ea știe să crească din lacrimi și dor.

Viața e grea, dar ea te întărește,

În fiecare rană, un vis se-nfiripește,

Învață să cazi, dar să te ridici,

În tine e forța, să mergi pe potici.

Nu te teme de noapte, ea va trece curând,

Lumina se-ntoarce, ca un legământ,

Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,

Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.

Tu ești mai puternic decât pare durerea,

Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,

Chiar din cele mai grele momente învii,

Spre zări mai senine, spre zile târzii.

Privește în sus, spre cerul cel vast,

Nu uita că furtuna e doar un contrast,

Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,

Când inima ta din nou se desface.

Nu ești singur, căci timpul te poartă,

Și fiecare clipă durerea o iartă,

Speranța renaște din umbre și scrum,

Și-ți luminează al vieții .

Autor Mihut Raul Alexandru.

Si da, raspund la vuet
O, da, ramii aproape
Ca despartirea-n noapte
Nu pierde acel sunet.

Revin ades la zimbet
Pierzindu-te in zare
Acele clipe amare
Ma departez de urlet.

Si tot mai arde focul
Revine ziua veche
Pastreaza-n amintire
Momentele si somnul.

Asa se-arata luna
Luceste-n zarea lui
Plecata, e alaturi
Se vede, si Lumina.

Scintei si da, ma dor
Saratele-amintiri
Momentele in zori
Se pierd frunze si mor.

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,

Cu chipul perfect și trupul de vis,

Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,

Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.

Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,

Un chip fără frumusețe, fără dar,

Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,

Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.

Mă pierd în umbra ce mă urmează,

În lumea unde frumusețea e lege,

Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?

Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.

Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,

Și știu că niciodată nu voi fi așa,

Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,

Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.

Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,

Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,

Și mă las înghițită de golul ce-l simt,

Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.

Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,

Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,

Și-n inima mea doar o durere mă ține,

Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.

Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,

Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".

Vorbesc de iubire, dar ură învinse

Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.

Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,

Se cred mai presus, judecă orbește,

Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit

Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".

Îi vezi duminica, curați și smeriți,

Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,

Dar luni sunt la colț, râzând fericiți

De omul căzut, de viața lui "depravă".

Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,

Doar pentru că iubește altfel decât tine?

Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,

Că nu-ți împărtășește dogmele pline?

Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,

Nici să împarți lumea pe calea urii,

Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre

Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.

Hristos a iubit pe cel lepădat,

A stat la masă cu păcătoșii,

Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,

Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.

Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,

Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!

Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,

Ci iubire ce spală orice rană umilă.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.