Copilăria voastră, rana noastră

Să scriu despre lacrimi,

Lacrimi fiind,

Pe valuri de patimi,

Și țărmuri de jind.

Să scriu despre plâns,

Bocet fiind,

Despre nopți ce au strâns,

Visuri ce mint.

Să scriu de părinți,

Părinte fiind,

Cu ochii fierbinți,

Aş scrie... Iubind.

Să scriu despre dor,

Durere fiind,

Eu cred c-am să mor,

Încontinuu scriind...

"Cere și ți se va da ?"

E un indemn divin

Prin care , solicităm noi fiecare,

Ce ne dorim ca să primim,

E important asta să știm,

Ca bunul Dumnezeu să fie,

Prezent a fi de ajutor.

De ai credință adevărată,

El e aproape-i iubitor,

Și nu ne lasă niciodată,

E atât de bun și răbdător  .

Pe toți ne iartă bunul tată,

De îl rugăm stăruitor,

El ne va da ce am cerut,

Ne intarzaiat și priceput.

Să crezi tot timpu-n viitor,

Și binele te așteaptă...

Doamne să ajuți tuturor,

Cu judecata-ti dreaptă.

Oraşul trandafirilor fără pereche,

La mine în oraşul meu,

Mi-a aduc aminte tot mereu.

Cum străzi imense paralele,

Erau frumoase şi aveau pavele.

Şi pe frumoasele alei aveam castani,

Erau bătrîni, dar ninşi de ani.

În parcuri şi pe străzi aveam,

Frumoase bănici unde stăteam.

Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,

Şi trandafirii aveau mirosul lor.

Şi străzi frumoase dar iluminate,

Cu lampadare vechi şi suspendate.

Şi lumea aceia simplă o priveam,

Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.

Era o lume atît de simplă dar cinstită,

Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.

Şi seara pe faleză în port mergeam,

Pe bancă stam, famfara o ascultam.

Şi încet vapoarele spre port veneau,

Veneau la dană unde ancorau.

Acest frumos oraş a fost şi este milenar,

Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.

Acest oraş a fost şi încă este,

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare

și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.

Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;

să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.

Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.

Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.

Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,

unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.

Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,

să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.

Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;

Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.

Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,

să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.

Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,

să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,

și cu aripile grele să cutreier lumea mare.

Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,

iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,

și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.

Plouă întruna de un veac,

Ba plouă chiar de sub pământ,

Natura nu-și mai află leac,

Iar Domnul nu mai face legământ.

Mi-e ochiul ud și în orbită,

Iar inima în piept stă inundată,

Mi-e udă pâinea de pe plită,

Iar apa din fântână e udată.

Un nor în curte îmi pare că se joacă,

Că apa-i cățărată în copac,

Iar soarele e dus ca să petreacă,

Căci umbra îmi e moartă de un veac.

Din apocrife aflu cum era uscatul,

Cum soarele zâmbea la răsărit,

Iar mama cred că a mușcat păcatul,

Căci plouă chiar de când m-a zămislit.

Și plouă întruna de un veac,

S-au înecat în valuri toți eroii,

Și-aud o știre de dincolo de lac,

Că moartea-l caută pe fiul ploii.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?

Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...

Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne

Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele

Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine 

M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere

Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce 

Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată

Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge 

Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai  păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe

Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare

În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el

Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile

Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine

Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului

Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi

Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă

Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale 

Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi

Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,

Nu-s o culoare, un loc sau un fum.

Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,

Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.

Cu mâini ce desenează lumile mele,

Cu vorbe ce ard și înalță altare,

Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,

Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.

Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,

Nu sunt româncă, dar port același dor,

Și-n inima mea nu stă doar străinul,

Ci-o lume întreagă de vis și fior.

Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,

Căci în mine e foc, e putere de-a crea,

Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,

O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”

Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,

Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,

Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,

Căci sunt mai mult decât un vechi impas.

De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?

De ce să-mi pui un zid între mine și lume?

Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,

Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.

Într-o toamnă uitată de ceasuri,

Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.

Toți frații ei căzuseră-n șoapte,

Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.

„Ce e cu tine, frunză stingheră?

De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”

O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,

Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.

Ea visa nu la pământ, ci la cer,

La dansul ce-l poartă norii spre stele.

„De ce să cad într-un humus stingher,

Când pot visa infinituri rebele?”

Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,

Ca o inimă care refuză să tacă.

„Nu sunt făcută să mor undeva,

Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”

Timpul trecu, anotimpuri rotiră,

Frunza rămase, dar ramura ei

Se-ncovoiase sub greutatea firii,

Sub truda de-a ține visul în tei.

„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,

Toți au căzut și pământul îi poartă!

Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?

Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”

Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,

Ramura-i plângea, dar ea strălucea.

Ea nu voia glorie, nici să se lase,

Voia doar cerul s-o învăluie-așa.

Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,

Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,

Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,

Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.

N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,

Doar o urmă de dor în al cerului cânt.

Ea a fost singura care-a sfidat

Căderea, uitarea, pământul uscat.

Și astfel se scrie o poveste nebună

Despre o frunză ce-a vrut să rămână.

Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,

Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”