Arme și durere

În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,

Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici, 

Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,

Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui

El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,

O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,

Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,

În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței

În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,

În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,

Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,

Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea

Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,

Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,

Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,

Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei

Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,

Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,

Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,

Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

M-am săturat de versuri goale,

De rime false, de roze pale.

În cărțile-mi pline de amor,

Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.

Cu mâna mea, prin cețuri dense,

Scriu poezii fără pretinse

Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –

Dar nu-i iubire, nici ruine.

Tu, care-ai fost al meu izvor,

M-ai părăsit și sunt un nor

Ce rătăcește-n noaptea mută,

Pe străzi pustii, de ploi bătută.

Îmi tremură stiloul stins,

Sub gândul tău pierdut, întins

Ca o aripă de vânt departe,

Ce frânge-n mine frunze moarte.

Scriu „te iubesc” de formă, sec,

Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.

Nici un cuvânt nu-ți port în dar,

Nici un altar nu-ți fac, doar jar.

De-ai reveni, ai da fior

Poeziilor fără dor,

Și-ai înflori din nou în pagini

Un vis uitat, sub mii de margini.

Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,

Cuvintele-mi sunt doar o povară.

Scriu despre dragoste, dar nu știu

Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.

O, întoarce-te, fă-mă vie,

Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie

Din inima care, iară, bate –

Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

În mijlocul furtunii

Mi-ai aruncat sufletul când ai plecat,

Fată dulce, suflet amar

De lacrimile tale m-am lăsat înduplecat,

Mare greșeală,

Dar, aș greși din nou,

În inima mea goală

Iubirea ta rămâne un ecou,

Va răsuna la infinit,

Îmi va aminti mereu de tine,

La fiecare răsărit

Voi adormi gândindu-mă la tine

Fată dulce ce n-ai ochi pentru mine.....

Voi aștepta o viață,

Nerăbdător să-ți aud al tău glas,

Voi aștepta o viață,

Cu speranța să reluăm de unde am rămas...

Sunt atâtea sentimente

Ce nu le pot explica,

Și mă doare sufletul

Că eu nu te pot avea.

Stau și mă gândesc la tine

Dacă te gândești la mine,

Oare ție îți e bine

Să mă vezi că nu sunt bine?

Mă complimentezi tu foarte

Și îmi spui că sunt specială,

Însă nu atât de tare

Ca tu să mă iubești iară.

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Dacă ai ști cât doare dorul ....

Daca ai ști cât dorul doare...

Ca pasarea ce nu-si ea zborul 

Ca un cer ce n-are soare...

Daca ai ști cum noatea cum suna

Dacă ai ști cum e în bezna 

Cand durerea-n piept răsună 

Te prefaci actor în scenă...

.....

Dacă ai ști....

Aut. A.Turcanu 

@reper

Străin te-ai vrut, un pumn de amintiri pierdute,

Dar noaptea mi te port în vise de mine făurite.

Şi mi te strang la piept prin ceata nopții plutind

Și mi se face dor de-un vin, mai mult ca oricând.

Mă macină un dor nebun, ce aprig mă doare

Un dulce vis cum că-ntr-o zi ne-om revedea

Spune-mi te rog, babe, ar fi posibil oare?..

La un apus de soare, îmbrătişaţi cândva?

Să-mi stropești sufletul uscat de dor

Cu picături din al tău roșu demidulce,

Să-l simt din nou pe buze și-n inima fior

CU el să mă scufunzi in patimi interzise.

P.S

Revino o clipă!. ca şi când nu ai plecat

Mă doare enorm nimicul de tine lăsat,

Rupe tăcerea imensă așternută-ntre noi

Răsai ca un soare de toamnă, după vânturi şi ploi.

Am zis să-l las să plece

Din suflet,Din gând, din vene 

De ce mi-aș lăsa inima tot înecand? 

A stat prea mult pe-un covor

Tare mult suflet el n-a pus,

Ea și-a tuns părul, puțin câte puțin..

Din buclele aurii,s-au transformat în " Nu "te mai aștept să vii",