Arme și durere
Imi spui ca sunt puternică, ca o sa mi treacă
Ma alini cu a ta falsă durere de inima, știind prea bine ca, cunoscându-te singura durere e de a nu te pierde pe tine și atât
Căci mi-ai ucide și sufletul doar ca tu să poți trai
Imi aduc chiar și acum aminte
Cum și câtă durere am mai indurat, doar ca tu să fi-n umbra armelor de iubire
Și sa îmi iei sufletul în palme, când odată ma iubeai, dar am uită că iubirea ta constă în a distruge ceea ce iubești, fiind slab să poți iubim autentic
M-ai iubit purtându-mi pe brațe moartea, iar cu un simplu glonț de iubire, m-ai adus-n pragurile agoniei
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 12 ianuarie
Vizualizări: 166
Poezii din aceiaşi categorie
Te rog
Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,
Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.
Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,
Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.
Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.
Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.
Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,
Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.
Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.
Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.
Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,
Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.
Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,
Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,
Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,
Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.
Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,
Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,
Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,
Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.
După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,
Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,
Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,
Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.
Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,
Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,
Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,
Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.
Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,
Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,
Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,
Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.
Înger printre stele
Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat
Păsările și animale căci tu le iubeai
Erai omul cel perfect puțin păcătos
Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat
Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat
Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal
Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer
Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu
Cu lacrimă in ochii privesc cerul
Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni
Atât de mult pe Dumnezeu
Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai
De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea
Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi
Modul indicativ, timpul trecut
Albumul foto cu gust de cenușă
A adunat de pe oase amintirea
Plecarea care încă nu a iesit pe ușă
Dar care își conține menirea.
Timpul viitor amputat de prezent
Si de un trecut imperfect și reactiv
Toată gramatica îl conjuga absent
Și toată aritmetica îl numără spre stanga, negativ.
Dor
Oh nu-mi lua vederea ,
Că în zadar suspin și plâng
Încerc să-ți uit privirea
Și vreau în brațe să te strâng .
Să te strâng așa de tare ,
Să nu te lași să pleci
Și să nu dai uitare
Să nu mă lași pe veci .
Devin cuprinsă de rugină
Cu tot cu a mea tărie,
Și acum ești lumină
Întâlnindu-mă-n câmpie .
Atâtea inimi sparte ,
Râzi că un băiețandru
Te văd tot mai departe
Dar la fel de tandru .
Tu îi dai vieții contur
Și cred c-așa-i mai bine ,
Te rog doar să te uiți în jur
Ca să mă vezi pe mine.
S-a cam făcut răcoare
Și te-am visat murind
Lacrimile-s ape curgătoare ,
Văzându-mă trăind .
Tot mă gândesc la tine ,
Eu știu că n-a trecut
Și vreau să se termine
Ceva ce nu am vrut .
Iar într-o zi de toamnă
Curând în viitor
Sufletul o să adoarmă,
Și nu-mi va fi ușor .
Uită-te la visele noastre ,
Știu multe sunt cam rele
Plimbându-ne pe mările albastre
Privind cerul cu multe stele .
Odată te-am văzut
Distrus și plin de sânge ,
Dar te iubesc la infinit
Și inima îmi plânge .
Pleacă
O lacrimă curge
Pe obrazul meu,
Sper ca curând
Să te scot din sufletul meu.
Ai stat prea mult
Și m -ai rănit mereu,
Nu vreau să te mai am
Asupra sufletului meu.
Pleacă și nu te întoarce
Și ia amarul meu,
Ca să-ți aduci aminte
Cum am suferit și eu.
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Te rog
Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,
Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.
Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,
Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.
Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.
Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.
Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,
Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.
Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.
Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.
Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,
Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.
Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,
Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,
Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,
Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.
Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,
Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,
Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,
Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.
După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,
Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,
Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,
Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.
Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,
Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,
Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,
Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.
Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,
Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,
Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,
Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.
Înger printre stele
Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat
Păsările și animale căci tu le iubeai
Erai omul cel perfect puțin păcătos
Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat
Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat
Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal
Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer
Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu
Cu lacrimă in ochii privesc cerul
Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni
Atât de mult pe Dumnezeu
Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai
De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea
Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi
Modul indicativ, timpul trecut
Albumul foto cu gust de cenușă
A adunat de pe oase amintirea
Plecarea care încă nu a iesit pe ușă
Dar care își conține menirea.
Timpul viitor amputat de prezent
Si de un trecut imperfect și reactiv
Toată gramatica îl conjuga absent
Și toată aritmetica îl numără spre stanga, negativ.
Dor
Oh nu-mi lua vederea ,
Că în zadar suspin și plâng
Încerc să-ți uit privirea
Și vreau în brațe să te strâng .
Să te strâng așa de tare ,
Să nu te lași să pleci
Și să nu dai uitare
Să nu mă lași pe veci .
Devin cuprinsă de rugină
Cu tot cu a mea tărie,
Și acum ești lumină
Întâlnindu-mă-n câmpie .
Atâtea inimi sparte ,
Râzi că un băiețandru
Te văd tot mai departe
Dar la fel de tandru .
Tu îi dai vieții contur
Și cred c-așa-i mai bine ,
Te rog doar să te uiți în jur
Ca să mă vezi pe mine.
S-a cam făcut răcoare
Și te-am visat murind
Lacrimile-s ape curgătoare ,
Văzându-mă trăind .
Tot mă gândesc la tine ,
Eu știu că n-a trecut
Și vreau să se termine
Ceva ce nu am vrut .
Iar într-o zi de toamnă
Curând în viitor
Sufletul o să adoarmă,
Și nu-mi va fi ușor .
Uită-te la visele noastre ,
Știu multe sunt cam rele
Plimbându-ne pe mările albastre
Privind cerul cu multe stele .
Odată te-am văzut
Distrus și plin de sânge ,
Dar te iubesc la infinit
Și inima îmi plânge .
Pleacă
O lacrimă curge
Pe obrazul meu,
Sper ca curând
Să te scot din sufletul meu.
Ai stat prea mult
Și m -ai rănit mereu,
Nu vreau să te mai am
Asupra sufletului meu.
Pleacă și nu te întoarce
Și ia amarul meu,
Ca să-ți aduci aminte
Cum am suferit și eu.
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Alte poezii ale autorului
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
Harta inimii tale
De ce ai nevoie de stele, iubite,
Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?
Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,
Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.
Dar tu rătăcești prin galaxii străine,
Admiri alte lumini ce palid străpung,
Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,
Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.
Ești exploratorul pierdut în dorințe,
Cartografiezi cerul, cauți alt cer,
De parcă hărțile mele-s prea simple,
De parcă dorința mea nu-ți e mister.
Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,
Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,
Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,
Ca un navigator fără țărmuri sau port.
De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?
De ce râvnești nisipuri din dune de fum?
Luna te privește, dar tăcută, mereu,
Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.
Aș fi toată harta, nordul și sudul,
Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,
Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul
Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.
Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?
Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?
Sau poate iubirea mea te rănește,
Căci nu-s un univers fără margini și cer.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
Harta inimii tale
De ce ai nevoie de stele, iubite,
Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?
Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,
Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.
Dar tu rătăcești prin galaxii străine,
Admiri alte lumini ce palid străpung,
Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,
Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.
Ești exploratorul pierdut în dorințe,
Cartografiezi cerul, cauți alt cer,
De parcă hărțile mele-s prea simple,
De parcă dorința mea nu-ți e mister.
Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,
Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,
Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,
Ca un navigator fără țărmuri sau port.
De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?
De ce râvnești nisipuri din dune de fum?
Luna te privește, dar tăcută, mereu,
Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.
Aș fi toată harta, nordul și sudul,
Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,
Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul
Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.
Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?
Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?
Sau poate iubirea mea te rănește,
Căci nu-s un univers fără margini și cer.