Apoteoză

Lacrima ta o port ca veşmânt,

Şi-o slăvesc, memorând deseori

Paşii tăi minunaţi pe pământ,

Ce se opresc şi pe aici uneori.

Ochii ţi-au rămas pe vecie în ea,

Şi-i privesc neîncetat, vinovat,

Par şi ei, că la fel, m-ar plăcea,

Chiar şi aşa, temător şi întristat.

Lacrima ta e şi acum îngheţată,

Pe obrazu-mi cald şi roşu timid,

Pe ea patinând pentru ultima dată,

Acel ultim sărut, rătăcit şi rigid.

Ochii tăi au pornit înspre ai mei,

Într-un schimb reciproc de cornee,

Şi de atunci lăcrimez Dumnezei,

Cu priviri şi surâs de femeie.

Ai plecat fără sa știi
Unde vrei sa ajungi,
Iar acum stai si suspini
Sa îmi întorc ale mele priviri

Să vad cum ți-e dor si suferi
Sa te sărut, sa te strâng in brațe,
Sa te iubesc cum tu preferi,
Și sa-ți mai arăt din iubirea frumusețe.

Acum, ia-ma de unde nu-s
Poți doar sa ma cauți in amintirile tale
Dar pentru mine, un lucru sa faci pe ascuns:
Sa-mi aprinzi o lumânare, dar la morți…pentru ca am murit pentru tine.

“Am obosit foarte mult să alerg ca un nebun ca sa ma tai in fiecare colț
de ciob spart al inimii mele”

Vinul stă rece pe masă din bucătărie,

Și tu,femeie,te rogi ca el din nou să vie.

Nu ești doar o păpușă ce face din lumea lui un paradis,

Pe care astăzi,cu un ultim gând și fără grijă,rapid el te-a ucis.

Părul tău negru ca întunericul noptii visătoare,

Îți mângâie ai tăi umeri mici și albi ca valurile mării,

Și stai atât de rece și umilă,parcă neînvingătoare..

Haide,ia-ți rochia ta roșie și astăzi dă-l uitării.

Nu plange,suspina și omorî speranța,

Tu dai bucăți din tine și el doar discordanța.

Pe care-adesea ți-o făcea cadou ce pe-un buchet de flori,

Iar astăzi,tu,femeie,simți tăcere și fiori.

Ștergeți,te rog,ale tale lacrimi grele și amare,

Ce pe al tău chipul îți zugrăvesc doar vătămare,

Un suflet așa cald și plin de viață,

Nu merită să fie atât de greu și izolat în gheață.

Acum,din fericire,ai scăpat la timp,

Dar viața și iubirea sunt mereu în contratimp.

Așa ca tu învață să ți drămuiești inima si mintea,

Înnoiește-ți astăzi,nu doar îmbrăcămintea.

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.

Soare spintecător,

Tu inimii îi dai fior,

Când în oglinda din vis,

Razele-ți prelingi dinadins.

Prezența ta senină,

În vis mă intrigă;

A ta simplă apariție,

Negru suflet îmi sloboade.

Mângâierea ta sublimă,

Singurătatea-mi face infimă;

Făcându-mă a mă ruga,

Să dorm adânc în lumina ta.

Admirându-te ca pe-un ideal,

Te aștern pe-un piedestal,

Te păstrez ca pe-un tablou,

Te-ngrijesc ca pe-un bibelou.

Tu unic obiect din univers,

Dragostea de tine-i un efect advers;

La a ta sclipire de iubire ,

Oferită-n dar doar mie.

Tu ești soarele 

Eu sunt Luna 

Eu te încălzesc cu nima curată 

Și iubire reală

Tu privind asta ca pe o greșeală

În timp ce te încălzesc cu zâmbet

Îți scriu versuri pe caiet

Inima îmi bate tare

În timp ce iau o gustare

Ma gândesc numa la tine

Oare asa ca mine cine o sa te mai iubească, cine?

Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune

Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier 

Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie

Vioarele își serbează nunta-n graiul meu ce se irosește cu fiecare cuvânt "mă dor"

Mă dor tristetele zori că nu mai vin și mă lasă scufundată-n mănăstirea viorilor cu-n glas ce se sting 

Ele zbiară în suspin pe fiecare coardă a inimii mele si fiecare notă răsfrântă plânge numai și numai de dorul pentru ele

Notele obișnuiau să îi daie cântării fericirii mele, iar peisajul răsuna a chitară vioaie și plină de viață care își ducea traiul trăind o serenadă

O serenadă a nopții scânteie ce învăluie iubirea-n discreția amorului de după perdele de safir

O cheie sol, o notă muzicală ce iubea să se încălzească la razele sale fierbinții

Și o compoziție întreagă din atomi ei doar ție îți cânta

Pana și în ploaie ele predominau a sclipirii amor ce amortiza căderea sufletului meu

Acum privindu-mă singură, nici nu mi-aș permite să îmi dau dreptul la fericire căci nu cred că merit așa dar, mai ales când nici măcar de tine nu eram vreodată demnă căci îmi preferam soarta cu spini, să fie legată cu seceta  unui sunet de vioară ucis, ce urcă cruciș spre realizarea ce-l așteaptă,că nimeni vreodată nu-l va iubi cu adevărat

Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei

Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite

Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge

Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre

Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt 

N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății

Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră

Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată

Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier

Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular

 În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii 

Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare 

Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii

Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele

Iubirea mea e caldă și arde doar în mâinile tale pentrucă inima ta e singura ce aprinde focul din inima mea

Te aștept în miez de noapte să înflorești în inima ca o floare a cărui sărut e singurul ce vindecă o altă floare, precum floare mea a carui petale sunt ofilite, tu doar poți să înflorești petale de a dorului meu mângâiere

Și mai simt că tu și eu suntem singuri ce sunt combatibili în ale iubirii arte și știu asta atât de sigur, și știi de ce?

Viața mea e ca o pânză golă și ponosită și doar a ta culoare poate să-mi transforme infernul în paradis

Și ai spune, că orice alt suflet ar putea colora o viață a cărui fundal e pustiu, dar oricâți ar încerca să cucerească acel suflet, ar mâhni doar de frustrare,  nicidecum nu s-ar bucura să-și găsească sufletul pereche când sunt conștienți că nu orșicine e alesul acelei vieții și suflet

  Doar unicul ce poate aduce culoare e cel care a fost trimis de Dumnezeu, și acel răspuns la rugăciunile acelui suflet ești tu

Oh, magnific păr bălai

Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar

Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea

Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har

Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți

Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine

Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși 

Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor

Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă

fără semnificație din viața ta

Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie