Apoteoză

tu esti un întreg şi ocupă o mare parte din inima .

Ai mereu zâmbetul pe buzele acelea

care m-au făcut să uit chiar dacă pentru un moment ,

de probleme mele . tu ai un loc special

în fiecare colţişor din mine ,

şi esti la fel de special ca o stea căzătoare ,

fiecare părticică din mine îti aparţine .♥

Văd cerul cum curge în lacrimi divine,

Iar inima îmi trezește numai suspine.

Privesc în delir cum ții-n brațele tale

O rază de destin, dar nu pentru mine.

Inima-mi spune că sunt daltonist,
Dar nu știe faptul că ochii mei expresionist
Refuză să-ți vadă colorata fericire,
Care… nu mie îmi aparține,

Dar cerul vieții stă să cadă peste tine
Căci nu știi inima ta în a cui mână este.
De ce cresc florile fericirii tale-n lumină,

Udându-le eu, cu lacrima mea divină?

Tu ești, ceea ce numesc, miez de miazăzi,
Procreată să aducă fericire pe pământ
Și sper ca sufletul meu îl vei limpezi
Zace de mult timp în el un frământ….

Acum pun speranțele pe raftul piedestal,
Așteptând să răsară de după suspine soarele,
Privind cum le luminează în clipe zenital
Curgând cerul în lacrimile mele.

În somnul tău , ascuns sub. pleoape  ,

Aș vrea ca visul să cobor ,

Astfel să știi cât de aproape 

Pot fi de tine , când  mi-e  dor ..

Să simți cum trupul meu , de tine  ,

Își leagă viața pentru veci  ,

Împins  de valuri sanguine 

Ce trec prin vene mici și reci  .

În somnul tău , măcar o clipă ,

Să te ating , aș vrea , ușor  ,

Să simți  iubirea , ce-nfiripă 

Acel ceva , numit  ,, amor ,,

De-aceea , mi-aș dori , o noapte ,

Să vin  în somnul tău , în zbor ,

Să te sărut , să-ți spun în șoapte 

Cât  te iubesc  și cât  mi-e dor  ..

Stefan K 

Visez mereu la tine

Cu ochii larg deschiși,

Îți vorbesc de iubire

Dar tu, nimic nu ziși

Să merg tot înaite

Nu știu de-i bine,

Nici care este calea

Ce duce către tine

Mesaje ți-am trimis

Nu cred că le-ai citit,

Te faci că nu mă știi

Cu toate c-am vorbit

Ceva îmi spune mie

Că ieri tu m-ai mințit,

Că mâine vii la întâlnire

Și astăzi văd că n-ai venit

Pe bancă stau și te aștept

Poate te-arăți de undeva,

La ceas mă uit, este târziu

Și simt că floarea nu o vrea

Mă mint și-mi spun în gând

Că poate s-a-ntâmplat ceva,

Refuz să cred că n-am noroc

Iar fata ar avea pe-altcineva

Abia când am văzut-o pe stradă

Mergând la braț c-un alt bărbat,

Am înțeles că inima-i este furată

Și-am renunțat la tot ce am visat

.................

Dar cine n-a visat odată-n viață

O zână, făt frumos să întâlnească,

Și cât regret s-a adunat în suflet

Când ce-am iubit, n-a vrut să ne iubească!

Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii

Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii

N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna

Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună

S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă

Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă

Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară

Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă

Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă

Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă

Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă

Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă

Am întrebat pământul de-i greu să fie greu

Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu

Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare

Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare

Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă

Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă

Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată

În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată

Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată

Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată

Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă

Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă

Știu, timpule,
Ai ars și tu în așteptare,
Ai scotocit în flăcări de mult aprinse.
Ai obosit și m-ai predat.
Pe el l-ai luat și mi l-ai dat.
Acum ce fac eu,
Căci buzele îmi plâng,
Iar rațiunea mi-e străpunsă.

Fior retras și neaprins
Se strânge-n vene,
Se duce-n noi.

Mi-ai mai trimis și soarele,
Buzele sa mi le-nmoaie,
Un pic de dor să simtă ele,
Când pașii lui mă lasă-n urmă.

E așteptarea cruntă-ntr-ale mele buze.
Tu vii și doar le privești.
Tu stai și doar le reții.
Buzele-mi ard,
Tu nu le stingi.
Ele încă ard,
Devin cenușă.

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei

Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite

Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge

Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre

Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt 

N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății

Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră

Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată

Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier

Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată

În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată 

Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată

Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată

Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi

Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul

Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine

Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine

Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de

abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...