Raza de Soare

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

E-o primăvară

Parcă mai goală

Ca după boală,

La noi în țară,

Decât oricând!

...

Trage să moară

Totul în țară

Și timpul zboară

Și dă să dispară

Țara, curând!

...

Dar e primăvară!

Un spectacol de gală

De verdeață-i afară,

Imperială

Natură-nflorind!

...

Și-n primăvară,

Ne înconjoară

O catedrală

Monumentală,

De viață mustind!

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

           Lăsat de izbeliște

           În abisul-ntunecat ,

           Agonia-i boală crunta

           Când incerci să scapi.

            Hoinar si trist 

            Cu păcatele in spate,

             Singur ,tăcut

             Cu gânduri tulburare,

             Privind etern spre nicăieri.

            Fără vreun scop sau datorie,

            Pustiul sufletului meu 

            Ca un deșert fără camile ,

            Statornic inghetat in mine. 

Uneori mă gândesc la tine

La soarta ce mă așteaptă

La temnița de răni

Ce am adunat-o.

Eu vreau a ta durere

S-o pun la inima mea

Să simți fericirea

De la mine cândva.

Nu vreau să te alung

Pe tine, rană dulce,

Căci vreau ca să te am

La mine mereu.

Te-am iubit enorm de mult

Vreau să te păstrez mereu

Căci vreau să te am

La inima mea.

Nu mai scoate vorbe-n vânt,

Nu promite din lună si stele,

Nu te jura din nou pe sfânt,

Arzând lacrimile mele.

Nu te mai crede nici dracu 

Te rog scuză -mi limbajul;

Nu da înapoi ca racu,

Nu -ti va schimba sondajul.

O mie de șanse de -ai avea

Din partea mea ori altcuiva;

Pt tine -i povară grea,

Să răsucești în tine cheia..

Și să devii peste noapte 

Un făuritor de fapte 

Demne de -a fi pomenite

Din tată,fiu moștenite.

Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...

Te -am atins printre frânturi?..

Omul se teme de moartea

Care se plimbă din casă în casă

Și-i peste tot prezentă nebuna!

Unii o cheamă în glumă,

Alții o strigă pe nume sau înjură...

O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,

Dar ea știe să revină-ntotdeauna!

Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...

Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,

Bea țuică de prună și cafea

Fumează trabuc,obraznic,când vrea,

E arogantă și-are blugi rupți,

Se-mbracă la moda prezentă,

Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!

Vorbește urât o limbă știută doar de ea,

Bune maniere nu are!

Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...

İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,

Să-și ia prada să plece....

Revine iarăși și iarăși de neoprit,

Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...

Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,

Dumnezeiască minune,chiar așa...

Să creadă fiecare ce vrea!

(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel