Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Nicu Hăloiu
Data postării: 23 aprilie 2022
Vizualizări: 1067
Poezii din aceiaşi categorie
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
FESTIN ȘACALIC
Parfumați ,inepți și aroganți
Armură le este bogăția,
Dezertori din adevăr și inflamați
Sădesc satanic sărăcia
Cochilii le sunt falnice palate
Bijuterii umbresc acrilica lor piele,
Comori, absurde adunate
Condiment și drog, pentru un dans de iele
Făpturi fatidice și albe de făină
Creaturi cu ochii de cărbune,
Încetați voi ! azi , și căutați lumină
Dișcipoli falși și demascți de rune
Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună
Suflet curb pocit în vad,
Cenușa nu-ți va odihnii în urnă
Fabulos cavou ,te va conduce în iad
Blestemul prezentului
Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!
Pământul cu munții și marea
Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;
Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!
Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!
Vechiul trăiește clipa prezentă,
Precum strămoșii tăi morți de milenii
Respiră acum prin tine!
(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)
Oare-am mințit?
Oare-am mințit din nou aseară?
Când întrebat am fost de unde vin,
Nu am putut defel răspunde iară,
Trădat am fost de...mirosul de la vin
M-am strecurat ușor spre dormitor,
Să scap de hainele cu miros de fum,
Și conștient că mă întorc la vorbitor,
Răspuns să-i dau, nu mâine și acum
Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,
Am încercat să explic pe ton redus,
Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,
Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus
Tot timpul, ne punem întrebări,
Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,
Iar viața-i plina de multe provocări,
Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri
Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,
Să nu aluneci de pe calea dreaptă,
Și totdeauna să-ți aduci aminte,
Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
ANUL NOU
Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.
Șoapte
Șoaptele ce stau ascunse in umbră,
Îmi țin de veghe in seara sumbră,
In care setea oarba de euforie,
Devine doar o stare de nostalgie.
Uneori aștept doar sa plece,
Ca sa nu îmi mai fie iar rece,
Ca sa pot să adorm in pace,
Fără să mai simt dureri de ace.
Prezența lor în subconștient,
E bulversantă de suficient,
Pentru mine, o simpla ființă,
Ce pare a fi desprinsă de conștiință.
Liniștea îmi e un haos de durere.
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
FESTIN ȘACALIC
Parfumați ,inepți și aroganți
Armură le este bogăția,
Dezertori din adevăr și inflamați
Sădesc satanic sărăcia
Cochilii le sunt falnice palate
Bijuterii umbresc acrilica lor piele,
Comori, absurde adunate
Condiment și drog, pentru un dans de iele
Făpturi fatidice și albe de făină
Creaturi cu ochii de cărbune,
Încetați voi ! azi , și căutați lumină
Dișcipoli falși și demascți de rune
Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună
Suflet curb pocit în vad,
Cenușa nu-ți va odihnii în urnă
Fabulos cavou ,te va conduce în iad
Blestemul prezentului
Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!
Pământul cu munții și marea
Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;
Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!
Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!
Vechiul trăiește clipa prezentă,
Precum strămoșii tăi morți de milenii
Respiră acum prin tine!
(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)
Oare-am mințit?
Oare-am mințit din nou aseară?
Când întrebat am fost de unde vin,
Nu am putut defel răspunde iară,
Trădat am fost de...mirosul de la vin
M-am strecurat ușor spre dormitor,
Să scap de hainele cu miros de fum,
Și conștient că mă întorc la vorbitor,
Răspuns să-i dau, nu mâine și acum
Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,
Am încercat să explic pe ton redus,
Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,
Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus
Tot timpul, ne punem întrebări,
Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,
Iar viața-i plina de multe provocări,
Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri
Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,
Să nu aluneci de pe calea dreaptă,
Și totdeauna să-ți aduci aminte,
Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
ANUL NOU
Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.
Șoapte
Șoaptele ce stau ascunse in umbră,
Îmi țin de veghe in seara sumbră,
In care setea oarba de euforie,
Devine doar o stare de nostalgie.
Uneori aștept doar sa plece,
Ca sa nu îmi mai fie iar rece,
Ca sa pot să adorm in pace,
Fără să mai simt dureri de ace.
Prezența lor în subconștient,
E bulversantă de suficient,
Pentru mine, o simpla ființă,
Ce pare a fi desprinsă de conștiință.
Liniștea îmi e un haos de durere.
Alte poezii ale autorului
Poate
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
A fi
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
Poate
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
A fi
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!