Raza de Soare

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Peisaj dezolant.

Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.

Unde sunt?

Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?

Condamnati la o viata anosta,

plina de regrete si te intrebi:

De ce?

Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,

iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta

pe coloana.

In minte infloreste o evolutie,

dar printre spini si buruieni necuratate.

Si cand incearca sa se intinda

spre alte simturi

o confrunta ganduri vechi, imprimate

intr-o minte seaca si confuza

care nu intelege ce e o schimbare.

Si ii intorci spatele ghidat

de-un spirit greu al vremurilor stinse.

Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta

de inaintare.

Privesti pe geam.

Un peisaj dezolant,

cu blocuri triste si suflete

captive in corpuri si mai triste.

Încerc acum, să-mi amintesc,

De cum a fost, în alte timpuri,

Și cât de mult, mă regăsesc,

În aste timpuri, tare tulburi

Mai ieri, eram copil, desculț acasă,

Și ziua toată, alergam pe drum,

N-aveam timp, să stau la masă,

Iar colbul ridicat, părea un fum

Țin minte, cum cozi noi ne legam,

Făcute din cânepă, sau din haldani,

Și cum pe ulițe, în sat, fugeam,

Iar lumea ne spunea...nu fiți golani

Dimineața, fără pachet la școală,

Cu un ghiozdan, cam rupt, uzat,

Și foarte des, eram cu burta goală,

Dar cui să-i spui...sunt nemâncat

Acasă ajungând, luam ceva merindă,

Să-mi treacă foamea, și-apoi cu vaca,

Care mă astepta, în grajd, flămândă,

Pe vale să o duc și iarba, să o pască

 Seara, program de învățat aveam,

Fără curent electric și, doar la lampă,

Iar mama insista, chiar de plângeam,

Spunând, învața de nu vrei să ramâi, la sapă

Și clasă, după clasă, deloc ușoare,

A-ntâia, pân' a opta, urmând liceul,

Și-apoi și studii multe, superioare,

Și culmea vieții, apoi a început greul

Cànd studiile toate, s-au terminat,

Eu în producție, m-am angajat,

Ca tânăr stagiar și, de belea am dat,

Că nu puteam transpune, ce-am învățat

Dar greu zilei, n-a fost dezamăgire,

Din contra, mai tare m-a ambiționat,

Și-am profesat, mulți ani cu dăruire,

Punând în practică, tot, ce-am acumulat

Nimic nu este greu, în viață,

Când pasiune pui, în tot ce faci,

Și când tu, nu îți pierzi, speranța,

Și cu dușmanul, știi cănd și cum,

să te..împaci!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,

Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..

Iubesc atât de mult clipa de-acum,

Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..

O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,

Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".

Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,

Urlete se sparg în negrele bolţi,

Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.

Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,

Ochii se îneacă în oceanul amar,

Nebunia muşcă cu răutate din patimi,

Cade agonic ultima picătură-n pahar.

Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,

Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,

Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,

Peste care păşesc c-un triumf spulberat.

Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,

Durerea a ajuns un simţ prea banal,

Trupuri chircite se desprind de fiinţă,

Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,

Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,

Casele sunt pline de tinere stafii,

Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.

Prea multe Doamne, prea multe păcate,

Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,

I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,

Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,

Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,

Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.

Stau si mii dor,mii dor de mor,

As vrea sa pot sa zbor,spre cer sa cer de la Dumnezeu ajutor...

O putere ,sa-mi dea sperante sa sper,

Ca vocea Ta o voi recunoaste ,cind o sa coboare din cer.

Sa cer de la Tine mingiiere,

De care atit de mult am nevoie...

Se spune c-adevarata viata nu-i pe pamint,

De-ar fi adevarat,acum n-as mai sta sa scriu plingind.

As astepta sa mor, sa fiu parte din eternitate,

Sa fiu fata de tine un pic mai aproape.

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!