Dormi, făptură minunată!

Mi-e teamă de teamă iubito, atât...

Știu că fricile-s moarte,

Le-am gonit mai demult,

Nici pe-ale tale nu le-am iertat,

Le-am alungat pe toate curând,

Știu asta când ți-am simțit

Al tău sacru și mistic sărut,

De fericire am plâns,încă mai plâng,

Mă ascund însă, nu îți arăt

Nici fericirea și nici vreun surâs,

Vreau să cădem în al iubirii abis,

Iar când râzi știu că renaști,

Pleci puțin de pe tristul pământ,

Eu te țin de mână cu iubire dar strâns..

Să te pierd, pentru mine nu-i scris,

Îți voi sta cu lumină în gând,

Mi-e teamă de teamă iubito, atât!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Să ador splendoarea, părul
Te-aş visa şi ziua, dorul

Neştiind unde ţii, gîndul
Aş dori s-ating, pamîntul

Să regret c-am zis, cuvîntul
Ce n-aş da, să-ntorc, mometul

Inima-i pustie, vîntul
Sufletul mii sumbru, altul

Pămîntul, a şters, momentul
Gîndul, a uitat , cuvîntul

Vîntul, îţi alină, dorul
Altul, îţi atinge, părul.

Să uiți de-orice secrete,

Liber să te simți mereu,

S-o iubești fără regrete

Așteptând-o la antreu.

Imperfect alături de imperfect

Într-o simplă inimă din două 

Formează scutul cel perfect,

Sub umbrela unde nu mai plouă.

...

22.10.24

Eu sunt subcultura in carne si oase 

Omul care gândește nu dă în mase

Sunt metafora la colț de stradă

Un vagobond de esențe a gandirii înalte 

Eu nu mă inchin la profeti la parai 

Eu nu-ti vand iluzii din tot ce nu ai 

Eu n-o sa scriu versuri când litere-ti mor 

Si nici n-am sa cânt pe voci de afon

Eu sunt subcultura în carne si oase 

Omul care gândește nu dă în mase

Eu sunt viciul de formă găsit doar pe stradă 

De-acolo de unde pornea apa caldă 

Eu rezid social decantat de la stat 

Eu un EU incomod 

Cât un patru impar  

Eu sunt subcultura în carne și oase

Omul care gândește nu dă în mase 

Florin Ristea 

26.12.2023

Start 23:55(UK)

27.12.2023

Final 00:18(UK)

Tablou pictat din culori de trandafir,

Agățat de pereții camerei obscure.

Dezordinea tronează, nu poți să respiri,

E un miros închis cu esențe dure. 

Pereți de cărămidă, ce cândva păstrau

În interiorul lor căldură... cu tapet verde,

Pătat de praf și de-amintiri ce promiteau

Să nu se șteargă de timpul care trece. 

Pe holul rece, cu ferestre din care au

Rămas doar tocul, se aude vântul

Ce sună precum un râs metalic. Eu stau

Și îl ascult, uitând și scopul și prezentul. 

De ce mă aflu eu aici? Pe unde am intrat?

La ușa principală acum mult timp am pus

Un lacăt și încă doua, trei, am aruncat 

Și cheia pe un sertar, la care nu am ajuns.

Dar uite-mă... repet în minte un cântec 

Vechi șoptit de tine la urechea mea,

Într-o noapte caldă, precum un farmec 

Sau o vrajă ce m-a urmărit de-o viața. 

Aș vrea să mă întorc, dar continui să merg

Trecând pe lângă uși, cu vopseaua cojită,

Dar culoarea-i încă vie și amintiri ce nu mai trec,

Ascunzând cioburi din inima mea rănită.

*

Este un vis repetitiv când noaptea nu-i albă,

De care fug, să mă ascund în nesomn.

Ma refugiez în tăcerea nopții care-i sfântă 

Și în prezența Lunii, căreia îi cer un îndemn.

Dar am și eu partea mea de vinovăție,

Căci nu te-am lăsat să îmi pleci din gând,

Nici numele tău nu le este străin buzelor mele,

Repetând cu foc, fiecare literă pe rând. 

Nici brațelor tale nu le am dat drumul încă,

Le las să mă înghită în fiecare noapte

La ora trei și jumătate, într-o formă pașnică,

De un ultim minut tandru de o adâncă liniște.

Dar totul este efemer și ai să-mi treci curând,

Deși am spus că nu te voi lăsa deloc atunci

Asta ți-a fost ultima dorință, iar eu, sperând,

Naiv că nu esti serios și ce am promis nu calci. 

Crinii culcați la pământ, la fel și spicele de grâu

Își au cuvântul, trezindu-mă din visul fără somn.

Și muzica de pe fundal, păstrându-și ritmul

Creează un refugiu și mă invită să dorm. 

*

Tablou pictat din culori de trandafir,

Agățat de pereții camerei obscure.

În mijlocul ei, pe masă sunt așezate în șir 

O sticla de vin și un pahar, miros de strugure,

De salcâm, de miere și de dor; toate în note dure.

..............................................................................

Am încercat să te găsesc

Iubirea mea pierdută,

Nu am știut să te păstrez

Și-am renunțat la luptă

Am căutat prin multe locuri

Poate, găsesc cumpărătorul,

Și m-am trezit că râd de mine

Zicând, că eu sunt vânzătorul

Oare, cum de s-a-ntâmplat

Să devenim noi doi străini,

Când se vedea că ne iubim

Și nu să fim tulpini de spini

Mai ieri curgea lapte și miere

Și toți din jur erau invidioși,

Și mai în glumă, mai în serios

Se auzea, că suntem norocoși

Pe nesimțite ne-am îndepărtat

Și fiecare a luat cu el ce a crezut,

Și când nu a mai fost de împărțit

De drumuri diferite ne-am văzut

Atunci am dat vina unul pe altul

Și ne-am adus acuze fără număr,

Acum aș ști să trec peste dispute

Și să visez din nou pe al tău umăr

Dar știu că asta nu se poate

Că umărul tău este ocupat,

Degeaba caut ce-am pierdut

Că e târziu și cred că-s..vinovat!

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!