Cand iubești

Ai fost cel mai greu ADIO spus vreodată 

De fapt singurul... Și-am fost forțată 

De-aceea m-am întors mereu din drum

Mereu câte ceva simțind că ar mai scoate fum...

Un ADIO ...ce nu l-am simțit... niciodată!

Căci pleoapele imi poartă promisiunea ta

Și pe obraji ți-am uitat un apus de soare

Îmbrățișați, cu un vin bun din crama ta...

Un ADIO ce sufletul nu-l recunoaște 

Căci am uitat pe tâmpla ta un colț de vis

Și uneori speranța parcă imi renaște 

Că ai păstrat și pentru mine...vinul promis.

Sunt diferită...

Sunt diferită de cei ce mă rănesc...

Am prins curajul valului ce se îndepărtează 

Și puterea zâmbetului ce doare.. dar se afișează...

Dar sunt om, suflet și... obosesc ...

Să cred, să sper, să mă mint singură 

Deși nu vreau să-mi pierd visele, poveștile...

Mă-ncearcă foarte tare dorul și cad în neputință 

Un dor ce este al meu și îmi scrie poeziile...

Sunt diferită de când durerea nu mai are glas... doar greutate

De când mă fac bucăți și-apoi mă strâng cu mâinile goale

De când mă țin în brațe când simt că mă prăbușesc 

Sunt diferită de când am înțeles că nu merită pentru nimeni să te abandonezi.

Sunt diferită... iubesc în vise ce nu pot in realitate, dar iubesc

Și când mi-e dor citesc povestea rămasă nescrisă 

Căci te găsesc în toate.... atât de frumos și firesc

La un pahar de vin.... în acea ultimă îmbrățișare promisă.

Hai! Vino! Să lăsăm liniștea să vorbească 

Destul am îndurat tăcerea zgomotoasă. 

Hai! Vino! Să stăm unul lângă celălalt 

O ultimă dată în această viață,

Să-mi torni, să beau din ultimul pahar

Gheața din suflet, ușor, să se topească.

Hai! Vino! Să scurtăm distanța dintre noi

Destul ne-a fost timpul cu ploi.

Hai! Vino! Să ne salvăm unu pe celălalt 

De-aceasta dată cu mai multă voință

Să bem din noul vin pe-aceeași canapea

O-mbrățișare să ne fie ultima sentință!

De fel sunt o persoană veselă 

Dar sufletul mi-i încă traumat

Și pentru el azi m-am decis

Să închid ușa pe care să revii, am tot așteptat.

Încerc să-mi fac curat prin gânduri 

Să-mi fac ordine în minte și suflet

Trec prin filtru orice capitol

Anulez orice urmă de teamă și urlet.

Îmi iau rămas bun de la iluzii și vise uitate

Adio spun celor ca tine, falși, cu vorbe ciudate

Refuz să mă mai pierd în priviri înșelătoare 

M-a costat atât de mult...privirea ta întâmplătoare!

Anulez pe rând, amintiri din trecutul ce doare

Învăț în fiecare zi să mă prețuiesc fără ezitare

Să uit durerea ce-ai lasat-o să fie autoare, 

Să-mi rescriu viitorul, să te las în uitare...

Primul meu vin... Merlot!

Cu el a început tot...

Aș vrea să-i mai simt puțin

Mirosul și gustul fin..

 ☆

Al doilea, Sauvignon Blanc

Gustul verii într-un pahar

L-am savurat o vară întreagă

Vara când îti eram... dragă.

 ☆

Barbera .. cel de-al treilea vin

Martor că-n brațe m-ai tinut!

Nu-i voi uita gustul divin

Il plâng ades.. dulce tribut!

 ☆

Ultimul ce-am savurat,

Cupaj....Merlot cu Pinot Noir ?

Cu el dorul mi-am alinat

Când ai plecat și m-ai uitat.

 ☆

Cabernet .. vinul promis

În gânduri I-am purtat,

Gustul I-am făurit în vis

Un an I-am tot așteptat..

 ☆

Bordeaux...un vin simţit

Fin ca o mină de creion,

Roșul soarelui în asfințit

În versurile poeţilor 

☆☆☆

Azi vinul de buze mi-e străin

Goale îmi sunt paharele de vin,

Il am în suflet..il scriu pe hârtie

Îmi umplu paharul cu poezie.

Încerc să mă adun

Mai mult mă descompun

Și gânduri despre tine

E tot ce-mi vin în minte...

Și as vrea să-ți mai sărut 

Alunița de pe gât, 

Nu pot să-ți spun...

Tăcerea ma doare profund

Și bratele-ți să le mai simt

Cu drag cum mă cuprind

Vinul să ti-l degust

Să uit cât m-ai durut...

Mai mult mă descompun,

Încercând să mă adun

Mi-e gândul prea rătăcit 

De dorul ce-mi arde mocnit...

tot spun c-am crescut, că m-am maturizat,

dar de ce atunci când îmi treci prin minte, totul a rămas constant?

nu tu în sine,

căci ai crescut și tu, te-ai schimbat acum,

dar...

ale mele sentimente au rămas pe loc, ele nu

s-au extins în altă parte,

nu vor pe altcineva în afara ta.

și mă întreb: de ce?

de ce nu mă vezi la fel și tu?

de ce-mi rămâi în loc

ca o așteptare?

te-am rănit intenționat

și-mi implor iertarea,

iar tu mă pedepsești neîncetat,

însă, sunt om,

mai rănesc intenționat,

iartă-mă.

E trist și cerul și pământul,

Sub clar de lună nu mai are farmec,

Fără înțeles a devenit cuvântul,

Iar să zâmbim ne e zadarnic.

E anevoie mersul omului pe stradă,

Și i se simte oboseala în priviri,

Iar oasele abia de îl mai rabdă,

Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.

Nici vântul nu mai suflă de o vreme,

Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,

Accept orice, și doar m-aș teme,

Când pasărea n-o să mai cânte-n ram

Văd zilnic tot mai multe funerarii,

Se-acordă titluri de curaj din om în om,

Dar nimeni nu-i atent și la detalii,

Și că se trage-n plin ca-n poligon.

Sunt uluit de atâta josnicie,

Guvernele sunt pline de inculți,

Ce vor ca oamenii să fie,

După chipul și asemănarea lor făcuți.

De ce,  oare, visul s-a dus în noapte
Când fericit eram, privindu-ți chipul,
Și nici nu m-a lăsat... să-ți știu adresa
Să te găsesc... când terminat e visul.

Pluteai, prin lanul înflorit de maci
În timp ce eu scriam un vers de dor,
Sub un copac, ferit de raza soarelui
Sperând să fiu poet, iubit... cu viitor.

Priveam cum vântul îți încurcă părul
Și-apoi coboară, dezgolind piciorul,
Mintea-mi fugea mai sus, fără rușine
Poate zărește, ce vrea...tot muritorul.

Ochiu-a zărit cum îmi făceai cu mâna
Să mă apropii și să dansăm prin flori,
Să fim, în doi, pereche de îndrăgostiți
Și pe pământ să devenim, nemuritori.

Grăbit, călcam frumoșii maci de Mai
Fără să-mi pese, că suferința-i mare,
Degrab' s-ajung la ea și poate o ating
Și cu noroc... să-i fur o dulce sărutare.

Din alergare... deodată, m-am oprit
Surprins că, nicăieri, fata nu mai era,
Am tresărit și din visare m-am trezit
Când trenul... vai, ce-amarnic, șuiera!

Azi îți trimit dragostea mea

Și te invit la o cafea

Amară-n faptul dimineții,

Ca tu să simți dulceața vieții.

Ș-un strop de dulce-n ea să fie,

Să simți mai multă bucurie.

Ș-am să pun ceașca cât mai plină,

Să ai o zi cât mai senină.

Adaug lângă ea ș-o floare,

Să fi mereu înfloritoare,

Dar și toată plăcerea mea,

De-a fi cu tine, la cafea.

    Citind până târziu în ochii tăi,
    Am adormit şi pleoapa-mi obosită,
    A tremurat, când ai fost tristă,
    De-aripi înfrânte-n zori de zi...
    
    Dar tu să ştii: nu-s felcer să te vindec,
    Dar pe durere pot s-aştern,
    Uitare şi ulei de pin,
    Sărut pe buze şi-un pocal cu vin...

De tânără fată, cu privirea fâşneață,

Păşeşte desculț în bătrâna livadă

Și nucul vibrează în vântul târziu de-amiază,

Aşezându-i sub talpă corola-i de apus pastelată.

Un jurnal cu desene, versuri şi cântece,

Strânse în mâinile-i trudite la prașilă,

Mai așteaptă o crâmpeie cu viață, pe-o pagină,

Din inima-i frântă din vise și petice.

Blând, nucul o reazemă-n strajă

Pe trunchiul scorțos, sub coroana-i stufoasă;

Îi mângâie gândul, i-ascultă făptura duioasă

Și-i şuieră lin: Odihnește-te aici şi visează!

Un petic, palpită mai tare...

Din fila caietului, în care pare

Că lumea e-o dragoste mare

Pătată de lacrimi amare.

O țarcă planează spre nuc, curioasă,

Se pitulează din vârf pe o cracă mai joasă,

Să fure-o privire-n fereastra lăuntrică,

Deschisă spre zarea iubirii din luncă.

Răvășită de-o sclipire vioaie,

De-o șuviță rebelă pe-o tâmplă bălaie,

Ea răsfoiește amintirea peniţei tocite,

Înfăţişându-i un tânăr pe-o punte.

Cândva o curta pe la școală,

Mai apoi era Pintea haiducul.

Odată schimbau petice-n taină

Acum îi unește doar nucul...