Cândva

Curajul...

Mă dezmorțește,

Mă stârnește,

Dar nu sunt Harap din poveste

Să mă lupt pentru regate, 

Să fiu slugă, să fac fapte

Și să mor, dar să învii,

Nu e stilul meu!

Iubirea...

Mă orbește,

Mă robește,

Dar nu sunt Ana a lui Ion

Să fiu bătută, chinuită,

Să plâng după o iubire sfârșită,

Să mor și nimeni să nu plângă,

Nu e stilul meu!

Frumusețea...

Mă lovește,

Mă mândrește,

Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,

Să am faimă și avere,

Să fiu acuzată de-al meu soț,

Că nu-s fidelă și-l înșel,

Nu e stilul meu!

Enigma...

Se distinge bine,

Stilul eu nu mi-l găsesc.

Nu sunt slugă, iubită sau soție,

Nu am regate, pământ, avere,

Dar cine sunt eu??

Să mă judec nu e stilul meu!

Minte-mă că nu-ți sunt dragă,

Că nu mai simți nimic,

Sentimentul de a fi întreagă

S-a dus... în dans mimic.

Ce să-ți spun?

Te-au îngropat propriile păcate,

Egoul te-a ucis,

Din inimă, bucăți uscate

Le-am strâns în cufăr, lacătu-i închis.

Ți-aș arăta,

Dar n-ai timp să-mi urmărești privirea,

Buze negre, palme reci,

Unde-ți este strălucirea?

Prin vise uiți să treci...

Așa că 

Minte-mă că nu-ți sunt dragă,

Poate așa te voi uita,

Amintirile mi le dezleagă,

Să uiți și tu, c-am fost a ta...

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!

Nu cunosc fericire de muritor,

O frunză-n vânt, un scriitor, 

Mă ofilesc cu timpul şi apar iar, 

Nimic din jur nu-mi pare familiar.

Acum sunt trup ce-n valul vântului, 

Ce-n bătaia ceasului și a trecutului, 

Trece prin timpuri ce n-au formă, 

Simt cum existenta mi se curmă.

Nici fericirea, nici durerea, 

Nici dezgustul, nici plăcerea, 

Nu descriu nemurirea în totalitate, 

Sumar de sentimente în intensitate.

Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc, 

Și cu sufletul sper să mă găsesc, 

Viața eternă e coşmar şi fantezie, 

Trăiesc și renasc prin poezie...

Astăzi, ca niciodată,

Sufletul e mai deschis.

Nu te mai aștept la poartă,

Nici să te mai văd în vis.

Am înțeles, pentru totdeauna,

Viața ne-a dat alt destin.

Tu rămâi, așteaptă o alta,

Să te scape de-al tău chin.

Ești ca împărțirea la zero,

Suflet nedefinit.

A mea inimă te rog iart-o,

Fericirea și-a găsit.

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

Isuse te iubesc!

Nu stiu cum sa-Ti multumesc

Din pacat m-ai ridicat

Fiul Tau m-ai numit neincetat

Esti Mielul lui Dumnezeu

Ce-a ridicat pacatul greu !

Esti Leul din Iuda

Care a spalat ciuda

Ciuda lumii pacatoase

In lanturi de necuratie groase

Ne-ai eliberat

Si ne-ai vindecat

Eram un rob

Dar am credinta cat un bob

Rob al pacatului 

Dar,acum vreau sa-I cant doar Lui

Domnul Domnilor

Imparatul Imparatiilor!

Rapha,El Shaddai

Cel care vine,rasplata sa ne-o dai

Isuse te iubesc...

Cum sa te rasplatesc?...

Trăim pe același pământ unde L-am ucis pe Dumnezeu,

Îi călcăm tăcerea zilnic, ca pe un vechi și mut altar.

Suntem urmașii crimei, respirația din cadavru

Un cimitir care merge și se crede viu și clar.

Ce speranță să am eu, carne fără stele,

Într-o lume ce-și îngroapă sfinții în piele?

Dacă zeii mor de prea multă lumină,

Ce șansă am eu, o umbră anonimă?

Dacă L-au ucis pe Dumnezeu fiindcă prea mult iubea,

Ce șanse am eu, praf viu, în lumea care te-ar vrea?

Nu sunt nici divin, nici lege, nici altar, nici semn ceresc,

Sunt doar o greșeală-n carne ce-nvață cum să nu iubesc.

Ce salvare să mai cer, eu, carne fără tron,

Într-o lume ce-și devorează propriul idol?

Dacă zeii mor de prea multă lumină-n om,

Ce șansă am eu, o rană fără rol?

Suntem două linii paralelece se privesc cu nesaț în infinit,știind că atingerea ar însemna sfârșitul drumului pentru amândoi.

Îți simt prezența ca pe o mare liniștită ce spală țărmul gândurilor mele,dar între noi stă un perete de sticlă,subțire cât o răsuflare,greu cât un munte de tăceri.

Eu sunt pământul, tu ești ploaia care mă mângâie doar în cădere,fără să poată rămâne vreodată aici.Ne iubim în spațiul dintre cuvinte,în pauzele dintre bătăile inimii,acolo unde realitatea nu are nume.

Ești un vis pe care îl port la rever,o rană frumoasă care nu vrea să se vindece,pentru că singura cale de a ne avea este să ne pierdem, zi de zi,în această distanță perfectă.

mi-a zis doctorița de familie să mănânc

nuci

că ajută la creierul cel obosit

vechi trandafir împopoțonat

păpușă matrioshka din lemn de fag

sau o căzătură, depinde de sezon

căci și neuronii hibernează pe frig

misterul constă în electricitate

în curentul masiv ce scurtcircuitează

aminitiri

și "ieri" devine "anul trecut" și apoi devine

"când eram mic"

sistem diabolic de prevenție a morții

care scutură mușchii când pleoapele

se îngreunează

doar așa.. de test..

poate când o să mă arunc în Bistrița

va folosi la ceva

Durere, te-am rugat să nu vii,

În viața mea să nu apari,

Și totuși tu ai venit, grăbit,

Ca înăuntru meu, tu să fii, 

Deși niciodată nu te-am dorit,

Ți-am reproșat, starea mea,

Și de atâtea ori îmi venea,

Să te scot din viața mea în șuturi,

Căci mintea mea gândea,

Și dorea mereu noi începuturi.

Dar acum recunoscător îți sunt,

Și nu încerc să te mai confrunt,

Acum te cunosc, îți știu firea.

Prin tine durere, am cunoscut,

Cât de importantă-i fericirea.