Momente

Primește-mă te rog în brațele ce le iubesc

Mi-e dor să le mai simt căldura 

Să le sărut.... cu ele să mă învelesc 

Pielea mea să le mai simtă aroma.

Privește-mă din nou, la fel ca prima oară 

Mi-e dor să te mai văd zâmbind...

Îmi amintesc și rațiunea își pierde culoarea

Și nu-mi doresc decât o clipă să mai fim.

Sărută-mă din nou pe frunte la fel ca prima dată 

Să simți din nou cum tremur toată 

Să îmi vorbești în șoaptă să mă liniștesc 

Oh Doamne! Ce dor imi e acel fior să-l mai trăiesc...

Cuprinde-mă te rog o ultimă dată 

Nu te mai preface rece...fără sentimente

Amândoi tânjim după o îmbrățișare banală 

Ce-ar lăsa în urmă, povestea fără regrete...

...Două suflete ce ne-am întâlnit 

Când ceasul și clipa nu s-au potrivit

Și nici timpul nu ne-a ținut aproape

Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.

Nicicând n-am prins contur în zori

Dar urme au rămas...fluturi, fiori...

Noi n-am avut destul ca să simțim deplin

Un spațiu fără margini, o umbră de destin

Azi mai vibrăm doar în versuri

În lumi paralele ne poartă prezentul

Cuvintele ne mai aduc pe același drum

... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.

Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă 

Dar ceva îmi amintește mereu de tine... 

Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă 

Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.

Încerc să te alung mereu din gând 

Să nu mai știu..nimic să nu mai știi 

Dar când uitarea uită să se-aștearnă

Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.

În poezii am mestecat durerea toată 

A poveștii noastre pierdută-n final

Și-am lăsat versul să ne împlinească

Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.

In freamatul liniștii mele

Imi ascund sufletul rătăcitor 

Aici răul imi e bine,

Si binele-i nimicitor. 

Mi-s ochii de aramă 

Privirea, senină ca un cer

Mi-e inima în ramă

Nutrind simțiri de înger. 

Timpu-mi tremură-n secunde,

Tot cuprinsul arde ca un gând 

Ce-n adâncuri i se tot ascunde

Un infinit plin de cuvânt.

Si-aici ma pierd cel mai frumos

Caci din durerea-mi nesfârșită 

Se strânge tot Universul

Între vis si-naltul cerul.

Și de mă voi pierde in cuvinte

Lasă-mă să te găsesc 

Aievea să-ți aduci aminte

Ca tot te-am scris...din ce iubesc.

Regret că ți-am fost prea multă 

Regret tot eu că n-ai știut a prețui

Prea puțin adultă, copilăroasă, naivă 

Sperând să fiu cum tu puteai să-mi fii...

Regret c-am fost nepotrivită 

Bucati din suflet servindu-ți pe tavă 

De-al tău vin m-am lăsat vrăjită 

Și n-am simțit cum mă-mbătam cu-a ta otravă...

Regret doar că ți-am fost adevărată 

Regret tot eu că doar ți-am prisosit

Fii sincer... ți-am fost măcar apropiată 

Sau ai jucat rolul în care nimic n-ai simtit?

Regreți și tu măcar pentr-o secundă sfârșitul?

Că m-ai servit, în loc de vin, cu ignoranță 

Când nu-mi doream decât un ultim vin îmbrățișați

Finalul poveștii să-l creionăm într-o altă nuanță...

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri 

Ziua când ne-am văzut intr-o parcare

Mi-ai spus că în curând o să ne vedem

Să stăm îmbrățișați la un vin și o sărutare...

Și-acum când rememorez acel episod

Simt fluturii ce în suflet îmi valsau

Și parcă nu-mi vine sa cred ca ne-am pierdut de tot 

Fără un vin și-o-mbrățisare caldă la final.

Era a mea naiv de copilăroasă dorință 

În acest fel să ne luăm rămas bun

Dar ai plecat crezând că nu e de cuviință 

Să-mi dai o-mbrățisare și un ultim sărut.

Azi doar încerc să mă impac cu gândul 

Că am sperat și am răbdat cât am putut

Că într-o zi dorul ți-l va purta pe-o șoaptă vântul 

Ce încă bate rece între noi... atât de crunt...

Ne-am visat babe intr-o noapte

Cum ne bucuram de toate

De toate plăcerile lumii

C-un vin în lumina lun.i..

Te-am visat și-n altă noapte

C-un vin cum mắ alintai

Si-mi erai atât de-aproape

Râdeai și mă-mbrățişai.

Azi zadarnic îmi e visul

Nici nu-mi vine să-I mai scriu

Închei astfel manuscrisul

Femeia unui singur vin..subscriu.

Privim adesea în jur și uităm că suntem făcuți din fragilitate. Pământul acesta, cu toate zbaterile și frumusețile lui, nu durează o veșnicie.

Timpul macină munții, seacă râurile și prăbușește orașele în țărâna din care au fost ridicate. Chiar și stelele își sting, într-o zi, strălucirea de foc.

În fața acestui uriaș mecanism al trecerii, totul pare sortit uitării.Și totuși, adevărata măiestrie nu stă în rezistența materiei, ci în arta lutului din care suntem plăsmuiți.

Deși suntem efemeri ca forma, avem puterea de a modela eternitatea chiar în mijlocul vremelniciei. O privire plină de sens, o îmbrățișare sinceră sau o amintire care refuză să se șteargă sunt dovezi că putem învinge timpul.

Nimic nu durează o veșnicie în materie. Însă ceea ce trăim cu adevărat — iubirea, curajul, sacrificiul și adevărul — reprezintă formele pe care sufletul le imprimă în argila vie a existenței.

Aceste virtuți lasă urme adânci, care trec dincolo de ani.Lutul din care suntem făcuți se va întoarce, în final, în pământ. Dar amprenta pe care o lăsăm nu aparține țărânei. Veșnicia nu este în pământ, ci în felul în care alegem să modelăm viața pe el.

anemone,

desprinse, parcă, dintr-un tablou de

Luchian,

răsfirate-s pe marginea drumului.

÷

masca tiranului

pătată-i de

neîncredere.

De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.

În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.

Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?

E noapte, iar eu stau treaz,

Cu gânduri grele pe obraz,

Iar în tăcerea din odaie

Mă lupt cu mine, fără voie.

Privesc tavanul și mă-ntreb

De ce atâtea nu-nțeleg,

De ce iubesc și nu mai știu

Cui îi mai pasă că exist eu.

Mă gândesc la oameni dragi,

La pașii lor, la ochii blânzi,

La cei pe care i-aș chema,

Dar nu știu dacă m-ar afla.

Și mă apasă-un dor nebun,

De parcă n-am cui să-l mai spun,

Că uneori, deși zâmbesc,

În mine singur mă găsesc.

Mă strigă iarăși dimineața,

Cu griji ce-mi vor înghiți viața,

Cu muncă, planuri și proiecte,

Cu „trebuie” rostite drept.

Și-aș vrea să fug, să mă ascund,

Să nu mai simt acest tumult,

Să las în urmă tot ce doare,

Să mă trezesc în altă stare.

Aș vrea să fiu un om schimbat,

Mai liniștit, mai împăcat,

Să nu mai caut prin priviri

Răspunsuri pline de-ndoiri.

Să nu mai cer iubire-n șoapte,

Să nu mai pierd atâtea nopți,

Să pot să dorm fără să-mi fie

Atât de teamă de pustie.

Dar poate omul nu-i făcut

Să știe tot de la-nceput,

Poate că viața, pas cu pas,

Ne schimbă chiar când n-avem glas.

Poate că mâine, când răsare,

Voi găsi-n mine o cărare,

Și voi porni pe drumul meu,

Mai puțin singur, mai puțin greu.

Iar dacă încă n-am să știu

Ce vreau să fiu, ce vreau să viu,

Voi merge înainte, încet,

Chiar dacă drumul nu-i complet.

Că poate omul, când se pierde,

Într-o zi iarăși se vede,

Și poate chiar din tot ce doare

Se naște-un om cu alt soare.

Iar până-atunci, în noaptea grea,

Voi sta cu mine, voi veghea,

Căci chiar de somnul nu mai vine,

Poate mă voi găsi pe mine.

Uneori, cand plang si afara ploua

Ale mele lacrimi imi par picaturi venite din inalt

Iar cerul imi coloreaza fereastra in albastru

Facand mereu risipa de acuarele si visuri.

Fiecare zi incepe cu un suras discret

Acelasi soare apare de dincolo de zare

Luminand cu ale sale raze odaia mea intunecata

Iar eu imi regasesc aceiasi umbra ca o prelungire a mea!

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.