Dormi, făptură minunată!

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

“-Spune-mi tată pan’ acuma, cum ţi-a fost în cerul sfânt, 
Mai aproape de lumina şi de bunul Dumnezeu?” 
“-Am stat dragă mea cu tine pan’ acuma pe pământ. 
Ţi-am fost pază şi putere şi ţi-am fost şi suflet eu. 

Şi când lacrimi pe obraji îţi curgeau în râuri pline, 
Trimiteam câte un suflet din durere să-ţi aline, 
Iar când nimeni pe potrivă pentru tine nu găseam, 
Pe ascuns, în taina serii, eu, cu mâina, le ştergeam. 

Iubita mea frumoasă,

Acest poem nu are titlu,

Universal este precum ești tu în frumusețea ta...

Cum poate crede cineva,

Că dragostea nu-i însuși cerul în libertatea sa,

Cu-acel albastru necuprins,

Ce poartă norii cei pufoși

Și care capătă ciudate forme,

Ce par să ne vorbească fără rost?

Dar rostul lor este chiar frumusețea pusă-n ei...

Iubito tu ești fata unor zei,

Știam din prima clipă, cu siguranță am știut,

Căci inima-mi șoptește mai mereu tăcut,

Să te iubesc fără să știu a pierde drumul început,

Iubito crede-mă, eu o ascult!

(4 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ai buze dulci, ca mierea’n vară

De mult aș vrea să le sarut,

Să fie această primă oară

Si-apoi, sa plec spre absolut.

Acolo unde visele au viață,

Unde n’am sa am nimic mai mult,

Unde această primp oară,

Sa nu mai plece spre trecut.

Prolog:

Au atomii tăi agilitate emoțională?

Pot ei să-și arate sentimentele?

Cu sentimentele te poți identifica

sentimentele i-ar face să pară aproape umani

iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate

(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).

Ficțiune #1:

În vasta infinitate a Universului

atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.

Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,

atomii tăi au întins timid mâinile către univers.

Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba

în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,

cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,

cum sunt atrași de însăși chemarea destinului

(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),

cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..

S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.

În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat

dar plin de însemnătate.

Până și divinitatea a fost surprinsă.

Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -

se transformau, prindeau agilitate emoțională,

se îndrăgosteau, în felul lor științific.

Ficțiune #2:

În vasta infinitate a Universului

sunt mândru deținător al unui început clar

(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)

și al unui final și mai clar

(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)

de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,

după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.

Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,

atât de evident de tragică, dar complex de minunată

(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)

Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:

Atomii tăi….

se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?

poate într-o altă viață? într-un alt univers?

sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați

își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea

simțind mereu că le lipsește ceva,

ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens

pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.

Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,

vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…

Epilog:

Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor

pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor

vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice

fugind cât mai departe de tine,

așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.

(la viață?! la singurătate!? la tine?!)

Realitate:

În vasta infinitate a Universului

realitatea este într-adevăr mai complexă.

complex de tristă,

lipsită de vreun sens anume, dar mai ales

lipsită de atomi cu agilitate emoțională.

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

E-o primăvară

Parcă mai goală

Ca după boală,

La noi în țară,

Decât oricând!

...

Trage să moară

Totul în țară

Și timpul zboară

Și dă să dispară

Țara, curând!

...

Dar e primăvară!

Un spectacol de gală

De verdeață-i afară,

Imperială

Natură-nflorind!

...

Și-n primăvară,

Ne înconjoară

O catedrală

Monumentală,

De viață mustind!