Prețuiți copilăria

În căutări imprevizibil fir al vieții

Ușor sensibil ,gata să se piardă

Trezit năuc în bruma dimineții

Speră la soare să-l dezmiardă.

Pe drumul existenței sale

Doar timpul luptă rațiunii

Starea de bine și de jale

Se află pe hotarul ficțiunii.

Mișcat de tresăriri ce par hilare

Condus pe cale doară de hazard

Preocupat de căutări hoinare

E prea dibaci ori cu ușor retard.

Alintul fin al vorbelor de duh

Cuceritor șiret în prag venirii

Se răspândește în văzduh

Trasând pe drum și calea firii.

Cu răsuflări de disperare

Atât cât suflu să nu piară

Salvat adeseori de soare

Trăiește doară să nu moară.

Salvarea este în iubire

Dar sigură nu poate fi

De multe ori e amăgire

În noaptea lungă către zi.

Dorință ,fantezii deșarte

Trăire doară în visare

De minte trupul se desparte

Și pribegește-n căutare.

Pierdut în jocul amăgirii

Cu spirit fals ,cuceritor

Umil ,cuprins dezamăgirii

Învins de dulcele amor.

Te ghemuiești în carapace

Plăcerile ți le suprimi

Iubirea face și desface

Ea îti dă aripi dar și spini.

Amar e gustul neputinței

Ascuns e leacul vindecării

Plutești pe norul umilinței

Și frâu îti dai doar delăsării.

Nepregătit tu ești se pare

Să guști fărâmă din iubire

Și ce părea a fi salvare

E haină grea la osândire.

Sau poate nu a venit timpul

Și-ți este dat să tot încerci

E complicat ,pare și simplu

Să stai pe loc ,cât să și pleci.

Te depărtezi însă de toate

Călătorești în bezna nopții

Auzi ticăituri de șoapte

Ce te strivesc pe drumul sorții.

Trăirile își fac toate cătun

În codri  neguroși și reci

Se zgribulesc și se supun

Oblăduite de cuvinte seci.

Durerea ta pornește vântul

Ce mișcă freamătul pădurii

Înăbușit îți este gândul

De suicid morbid în fața urii.

Reflexia pe firul vieții

Obtuză și introvertită

Ca o strigare ,în hăul ceții

Așteptă ziua însorită.

Când razele se vor răsfrânge

Peste tărâmul înghețat

Cu lacrimi sincere va plânge

Și eul cel prea greu încătușat.

Renașterea în simțăminte

Nou început sau poate nu

În cer trimite rugăminte

Cât timpul doar un pic stătu.

Speranța e preocupare

Destinul cerne sigur calea

De ce e scris nu e scăpare

Când bate gongul e plecarea.

În tremur cald și în suspin

Pe firul nențeles al vieții

Pocalul dulce cu venin 

Revarsă-n zorii dimineții.

Păcatul cutezanței tale

De vindecare prin iubire

A tot urzit ca a ta cale

Să umble doar în rătăcire.

Și nimeni cred nu are vină

Decât tu ești cel vinovat

Ai sperat clipa o să țină

Dar timpul nu a ascultat.

Ai pribegit în false căutări

Să primești mult să dai puțin

La suflet acum dai gustări 

Doar din pocalul cu venin.

În inimă suspin și rece

Atâta doar a mai rămas

Durerea arde și nu trece

Să țipi  ai vrea ,dar nu ai glas.

E drumul tău ,e calea ta

Nu poți schimba ce este scris

Te chinuie și acceptarea

Că ești chiar propriul tău învins.

Ai fi putut mai mult a face

Dar ai făcut puțin se pare

Tardiv regret ,nu î-ti dă pace

În aste clipe ce nu îs ușoare.

Pe patul suferinței tale

Aștepți un semn de înțeles

Să fie totuși o scăpare

Răul făcut să fie șters.

Un rău făcut chiară și ție

Prin sensul dat clipei trăite

Surâsul fin al soarelui să fie

În inimile prea adânc rănite.

Un calm ,o liniște profundă

Cuprinde trupul încercat

O adiere parcă blândă

Prin poarta minții a intrat.

Și de nu este rătăcire

Și mintea e înca lucidă

Călătoria firii prin iubire

A fost destin ,hazard ,osândă.

E pace în lume ,mă rog

Război nicicum să fie

E liniște ,din loc în loc

Doar vântul un pic adie.

Copiii merg spre școală

Prinși mâna lângă mână

Nu știu ce este fală

Ei au respect și stimă.

Sunt meserii demult apuse

Soldat ,vameș ,judecător

Ei au acum de mici pe buze

Preot ,doctor ,învățător.

Prin ei e lumea mai bună

Asta în care cu toții trăim

Să facem ca ea să rămână

Așa ,cât aici o să fim.

Pământul e mare și-i loc

Iubire oriunde să fie

Îi pace ,nu e luptă deloc

Un pic doar vântul adie.

Sunt stele pe cerul senin

E noapte în lumea cea mare

În vis prin vene îți curge venin

Prin sânge îl simți și te doare.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

E freamăt în mintea lucidă

Nu știi de e vis ori coșmar

Un șarpe țintește spre grindă

Te rogi , icoane îs jos în altar.

Nu poți trăi cred simplu fericirea

Făr să suspini în cruntă suferință

Poteci sterpe ,în chin trece iubirea

Prin guri de foc și gravă umilință.

De indolentă este uneori simțirea

Sub haina renunțării ce te strânge

Și totuși reușești să săruți fercirea

Ajunge împlinirea de bucurie-a plânge.

De vraja e pierdută uneori pe drum

De ce primești e minim la maxim ce oferi

Ajungi  să cauți ,tu singur doar în scrum

Și de găsești ceva ,e bine cât să speri.

Tot ocolești cazanul să nu te scapi în el

Și focul ce îl fierbe să nu te pârjolească

Cum treci să fii întreg ,e cred doară mister

Ai încercat și iadul ,nu vru să te primească.

Ieși cu sechele poate ,dar sufletul călit

Zărești abia ,lumina după o cale lungă

Și de-a rămas ceva ,e dorul de iubit

Să fie fericire nicicum nu o să- ajungă.

Aștepți ploaia să vină ,pe tine doar să cadă

Să spele fumul negru și scrumul de pe tine

Să vină răsăritul ,pe tine doar să vadă

Să încălzeazcă frigul ,ce inima îl ține.

Și ostoit de toate ,dar totuși cu dorință

Îți iei puțin răgaz ,spre cer cauți privirea

Implori divinitatea ,să fie cu putință

Să vină ,să rămână ,la tine fericirea.

Un unchiaș ,dar țanțoș tare

Se așează plin de el

Pe băncuță ,vezi matale

O bătrână sta nițel.

Bătrânica cam sfioasă

Dar cochetă nu puțin

Murmură puțin retrasă

Cu un glas încet și fin.

Este liber ,dar să știți

Nu greșiți a întreba

Sunt băncuțe de priviți

Dar puteți de vreți a sta.

Mă scuzați ,unchiașul zice

Am greșit ,așa se pare.

Încercă să se ridice

Demn ,dar pare că îl doare.

Bătrânica noastră dulce

Chicotind fără s-arate

Se întinde să-l apuce

De doriți ,stați că se poate.

Moșul nostru rușinat

Se așează ,cu ton gros

Apropo sunt divorțat

Aveți soț ,sunt curios?

Domnule ,rușine mare

Am simțit cam ce gândești

Tot sperai că mi se pare ,

Arați doar ce poamă ești.

Sub pași de dor așezi regretul

În amintiri doar mă găsești

De să mă uiți încerci momentul

Mergi mai departe ,nu greșești

Chiar de greșeli ai făcut multe

Când ai simțit că sunt al tău

Nu pot  uita clipe plăcute

Îți las în dar parfumul meu.

O părticică cred din mine

Pierdută e ,nu va mai fi

În viața mea de va fi bine

Hazardul poate ,doar va ști.

Și de uitarea leac va fi

Pentru a merge mai departe

Vei pune punct a mă iubi

Ori nu a fost iubire poate.

Poate a fost doară minciună

Falsă dorință și iubire

De poate inima să spună

Poate a fost doar amăgire.

A fost poate doar încercare

Spre a simți mai diferit

A fost poate doar provocare

Sau poate doară te-ai mințit.

Iar dacă totuși tu ești bine

Pe suflet nu simți apăsare

Și de trăii măcar puțin, cu mine

A fost poate doar întâmplare.

Prea repede ai trecut vreme

Și ani frumoși ,ai luat cu tine

Pe tâmple ai pus alb devreme

Și mult hazard pe multul bine.

Ai rupt hapsân din bucurie

Și încercând să nu lași urme

În hău ai izgonit  pe armonie

Lăsând ca vraja să se curme.

Îmi este dor cred nu puțin

Să văd cărarea spre bunica

Să dorm în podul cel cu fân

Să simt tentații ,chiar și frica. 

Să zburd voios pe prispa de chirpici

Cu lingura de lemn să mănânc doară

În strachina de lut de crezi ,urzici

Tare frumos era să știi odinioară.

Făcea bunica mămăliga coaptă

Ceaunul sfârâia plăcut pe foc

Pe jar un bulz făcut ca roată

Îl tot sucea ,nu sta să știi deloc.

Era totul făcut cu trudă

Dar dăruit din suflet doară

Acum am dor și îmi e ciudă

Că timpul anii îi măsoară.

Ie doar albă ,cu bete și catrință

La orice sărbători astfel mergea

În trai decent ,multă credință

În amintiri te văd bunica mea.

Fire albe de mătase,

Lungi, subțiri și mai lucioase,

Își făcură loc acuma,

Pe botic cu nări de numa..-s două găurele

Cât ai zice bob, mărgele..

Parcă-s două căpșunele, afine sau viorele;

Pisicuțe sau purcei?!

Ce credeai că sunt acuma?!   

Doar pisici, te-ntreci cu gluma!

Marius Ene, Poland, 15.01.2024

Acestea sunt doar refrenurile.

Să nu vă însușiți ceea ce am scris! 

Foșnetele frunzelor 

Și razele aurii

Freamătele prăzilor 

Te-așteaptă a le găsi!

Doar să ai curaj și ți se va dezvălui 

Pisică Războinică ce-nseamnă să fii!

sau 

Foșnetele frunzelor 

Și razele aurii

Strigătele luptelor 

Te-așteaptă a le găsi!

Doar să ai curaj și ți se va dezvălui 

Pisică Războinică ce-nseamnă să fii!

sau

Mari războinici nu s-au ascuns,

Viața ei și-au dat!

Pentru tot ce am ajuns 

Și tot ce am aflat!

Doar să ai curaj și ți se va dezvălui 

Pisică Războinică ce-nseamnă să fii!

S-a coborât peste pernă
Liniștea
Jocurile - s răvășite
Să alunge o mie de ani
tristețea.
E ziua când copilăria
Culege prima dată
Tinerețea.

Două păpuși în colțul casei

Stau și mă privesc demult.

Două păpuși cu ochi albaștri,

Rochițe roz și pantofiori.

Două păpuși neînsuflețite

Cu inimile înmărmurite.

Păpuși ce nu știu a vorbi,

Păpuși ce nu pot a mișca.

Ele stau astfel nemișcate

În colțul casei întunecate.

Ele nu dorm și nu mănâncă,

Iar viața ele n-o cunosc.

Când cu atenție le privești,

Parcă ar ști ce este în jur.

Și ar putea s-asculte zumzetul

Și freamătul ce le-nconjoară.

Iar tu copilă cutezătoare

Ce totul vrei ca să cunoști,

Imaginându-ți-le ca ființe

Intri în jocul magic al minții.

Le inviți la o șuetă ca între fete,

La un ceai sau o bomboană.

Le întrebi ce le mai place

Și aștepți ca ele să-ți răspundă.

Într-un târziu Moș Ene

Pe la gene se abate.

Adormind, le visezi vorbind

Și dansând și cântând.

Dimineața în grabă te trezești,

Cu bucurie le îmbrățișezi.

Purtând visul mai departe

Ca un mister dintr-o carte.

Îi lucesc în iarbă ochii adânci de ploaie,

Cred că e rănită pasărea-văpaie…

Când răsună glasul muntelui de fier,

Inima vântoasei tremură în cer.

Poa’ să fie duh căzut din paradis -

Ce să fie, mamă, pasăre ori sfinx?

Cum zice legenda, s-a întâmplat odată,

Duhul prinse viață într-un fir de apă…

Nu este nălucă din vremuri uitate,

E sufletul ploii venit de departe.

E demult acolo, l-am văzut cândva,

Era piatră seacă, pământ nu era.

din cartea ilustrată pentru copii:

Copilul și norul - Ștefan Radu Mușat

În pridvorul casei mele

Își fac cuib azi rândunele

Câtr-un fir, un puf, un pai,

Pare a fi un colț de rai.

Guralive și istețe 

Știe tot, fără să învețe

Puii cresc, bine hrăniți,

De iubiții lor părinți!