Dar e primăvară!

Mulțumesc că ești al meu cămin când afară plouă

Mulțumesc că eu fiind ghiocel, tu mă păzești de rouă,

Iar când razele soarelui doresc să mă doboare,

Tu vii și te apleci drept la ale mele picioare.

Chiar și când stau ascunsă sub zăpada densă

Ajungi să mă hrănești, intri subtil și traseul ți se condensează

Când se lasă noaptea îți ascult glasul care sună ca un violoncel

Tu fiind animal terestru, iar eu fiind un simplu boboc de ghiocel.

Lumile noastre nu se pot intersecta, totuși tu ai grijă de mine

Grija asta a ta pentru mine,oare vine din iubire?

Oare mă iubești,oare ai vrea să

te-ndrăgostești,oare mă auzi?

Parcă strig degeaba,ești mai rău decât ăia surzi.

-Mă iubești domnule cârtiță, mă iubești tu pe mine? Aici jos mă aflu, parcă ești orb!

-Chiar sunt orb, spre uimirea ta, n-ai văzut că lângă noi așteapt'-un corb?

Îl simt atât de bine cum stă și te pândește. Vorbește mai încet, altfel vai de noi!

-Păi dă-mi răspuns la ale mele întrebări, nu mă interesează de păsările dimprejur.

-Oh, ghiocelul meu, spune-mi tu dacă nu te-aș iubi, aș mai fi mereu în jur?

Dacă nu m-aș îndrăgosti,aș mai simți eu fiori când tulpina ta mă atinge?

Dacă nu te-aș auzi, ți-aș mai răspunde la întrebarea care mă frige?

Am rămas tăcută, surprins uimită, l-am luat în brațe

În brațele mele simțeam că nu mai poate fi luat de hoațe

Și am stat așa în ale lui mâine mult timp

Până am simțit că hoațele lui, și-anume surorile mele s-au potolit.

M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit

Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,

Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit

Fiind că prea departe de mine ai plecat.

Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute

Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,

Să îți aștern iubirea imensă cât un munte

Și fericit de viață să mă desprind de mine...

Parfum de viorele adun în pieptul meu

Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.

Oare se duce omul, dacă e omul tău?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

SE  SCUTURĂ  FLOAREA ,

COVOR  FERMECAT  ,AȘTERNE  CĂRAREA  ,

DIN  VIȘINI ,CIREȘI CAD PETALE ,

RĂSUNĂ  UN  TULNIC  ÎN VALE .

UN  VOAL  STRĂVEZIU  ACOPERĂ  CERUL ,

AROME  DULCI  ÎMPRĂȘTIE  MĂRUL ,

CU  SACI  GREI  MICUȚA  ALBINĂ

POLENUL  DIN  FLORI  ÎL  ADUNĂ! .

UN  TRUBADUR  GREIERAȘ 

PROASPĂT  CHIRIAȘ 

ÎȘI  ACORDĂ  CHITARA  ,

CÂND SE  APROPIE  SEARA!...

Tot mai ninge și mai plouă ,

Chiciura se anină-n ram ,

Nori de plumb ,ascunde zarea

Vântul șuieră mai calm...

Prin grădinile dosite,

Micii ghiocei zâmbesc

Primăvara îi trimite ,

Darurii ,celor ce-o iubesc.

Iar sub pașii ei răsar

Pretutindeni floricele ,

Ramurile înverzesc

Rodul florii prinde viață ,

Raza soarelui străluce

Cântăreții ni-i aduce !...

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”

În ghiveciul din verandă

Șade-un mic boboc de floare

Ce să fie oare,

Un bujor sau o garoafă?

Ce să vezi, e-o lăcrămioară

Este mică,delicată

Și de-un alb imaculat

Se confundă cu o comoară.

Are formă ușor ovală

Chiar globulară

Gingașă și elegantă

Dă apă la moară.

Se prinde de o tulpină

Alături de alți boboci

Așteptând să înflorească

În clopoțeii parfumați.

Frunzele verzi și alungite

Oferă un contrast frumos

Cu albul pur dăruit bobocului

Dă un aer norocos.

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!