Doruri
Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.
Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.
De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.
De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.
Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.
Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu
Data postării: 7 iulie 2020
Vizualizări: 1500
Poezii din aceiaşi categorie
Filogenie
A deveni
altfel spus a te ridica în picioare în același genom
în aceeași sămânță eternă
între cei 46 de cromozomi
așezând o primă cărămidă a vieții
(care nu se numără!)
apoi încă una
și încă una
până când ajungi la ultima
cea a Meșterului Manole
și-a Anei
(care poartă blestemul Creației!)
milioane de femei se aud gemând tânguitor
în ziduri
în mitocondrii
prea mult zbucin pentru doi ochi
și-o inimă
tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos
după minunea celor cinci pâini de orz
și doi pești
și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor
acum zeci de milioane de ani
care violaseră toate aborigenele din Australia
până în Malaezia
și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului
zigotul încă-și mai caută mama
( aceeași mamă comună
de la care a moștenit cele patru litere
A,C,G și T
irepetabile în altă secvență
decât cea primordială!)
femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților
Maria
Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya
două secvențe de ADN rătăcite….
Trezirea din vis
Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor
rămas în urmă
impregnat în tocul pantofilor
și-l resimțim
mai întâi
ca pe o rezistență la curgere
apoi ca pe un lubrefiant miraculos
în rezervorele minții
indispensabil în mecanica mișcării de rotație
a viselor
în reducerea forțelor de frecare
dintre speranțe și percepțiile noastre imediate
în dispariția zgomotului
parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti
într-o realitate temporală superfluă
cuantică
care se amestecă impostatic cu visele
și care ți se scurge pe dinaintea ochilor
mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante
cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru
prima zi din an nu se deosebește de ultima
am visat cu ochii deschiși
ne-am trimis sute și mii de mesaje
încurajări
degeaba
timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge
ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii
cu spațiu
asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă
și ridică nepăsătoare din umeri
„e mort!
nu vedeți că e mort?
de acum va trebui să vă descurcați singuri!”
As vrea
Cit de mult as vrea si poate,
voi cersi nereusind
sa strabat si zi si noapte
daca si ar fi fiind.
O privire printre pagini
un cuvint inflaminzit
stiu ca este prea departe,
totusi eu am reusit.
Ochi
pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața
printr-un ochi de sticlă
e ca și când ai privi lumea
de pe fundul oceanului
(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)
înconjurat de rechini urcigași
într-un ținut mirific al tăcerii
imaginea din afară
la fel
n-are nicio șansă-năuntru
se zbate agonic între sute de așchii de sticlă
tăioase
ajungând pe retină în sânge
doar chipul tău îngeresc
pe care mi-l amintesc dinainte
se scurge înăuntru-mi
ca o lacrimă
fă-mi o cafea amară
iubito
de-acolo
din acele nebuloase difuze ale minții
și lasă-mă să te recompun mereu și mereu
potrivind toate piesele acestui joc de puzzle
risipite în suflet…
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Alte poezii ale autorului
Am găsit...
Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit
Când?
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 7. Păpușile vii
Gabriel se îndreptă spre camera de gardă fără să îi mai arunce vreo vorbă Iuliei. Aceasta rămase tăcută câteva clipe în ușa clădirii din care tocmai ieșiseră amândoi, privind lung în urma doctorului. Apoi se îndreptă spre poarta spitalului. Doctorul intră în camera de gardă și începu să caute înfrigurat printre dosarele bolnavelor. Era hotărât să nu mai amâne întâlnirea cu cealaltă Iulie, bolnava din salonul-debara. În sfârșit găsi dosarul căutat și începu să-l parcurgă forțându-se să nu sară peste rândurile care nu păreau relevante. De fapt întregul dosar conținea doar două file pe care le citi și reciti încercând să înțeleagă de ce nu era înscris un diagnostic și nicio schemă de tratament. Dosarul era întocmit chiar de asistenta șefă, Doamna. Doamna notase pe prima filă întâmplarea din acea zi ploioasă de noiembrie când o găsise pe Iulia abandonată la poarta spitalului, iar pe a doua filă erau descrise deviațiile de comportament constatate tot de ea cu ocazia internării. Niciun medic nu părea să o fi consultat. Sau cel puțin din dosar nu rezulta acest fapt. În dosar nu era nicio referire la mâinile bandajate. Își aduse aminte că și Iulia avea un bandaj la mâna stângă, dar încercă să alunge din mintea sa această potrivire care se adăuga la potrivirea de nume și, după cum spusese chiar Iulia, la asemănarea fizică. Puse dosarul la locul lui și se îndreptă spre studioul pe care-l ocupa. În drum spre pavilionul central se gândi dacă nu cumva o va găsi pe Iulia în camera lui, așteptându-l. Deschise ușa și duse mâna spre întrerupător. Îl încercă o clipă de îndoială, apoi ridică comutatorul. Camera era goală. Se dezbrăcă de halat și își puse un trening gros peste care îmbrăcă paltonul. Era hotărât, dacă va fi nevoie, să o aștepte pe Iulia până ce aceasta va apărea în salonul-debara. Era o noapte nefiresc de senină, cuprinsă de o liniște profundă cum rar se întâmplă pe valea Oltului în plină iarnă. Ridică privirea. Lumina becurilor arunca asupra cerului un gri în care strălucirea stelelor pălea vizibil. Părăsi poteca săpată în zăpadă către un colț neluminat al curții. Ridică din nou ochii. Un strat negru profund pornea din fața lui spre înalturi până la bolta presărată cu lumini puternic strălucitoare care aruncau în jurul lor un albastru abia perceptibil. Închise câteva clipe ochii parcă pentru a-i feri de această geometrie de lumini, apoi îi deschise din nou încercând să izoleze în puzderia de stele semnele constelațiilor cunoscute. Stelele mai luminoase erau înconjurate din belșug de nori de praf strălucitor din care plecau dâre de lumină spre orizont pierzându-se în întuneric. Privirea îi era furată de aceste dâre de lumină a căror existență fugară năștea urme de compasiune. Se pomeni vorbind de unul singur.
— Ce poate fi mai tragic decât să vezi în aceeași secundă nașterea și moartea?
Atunci când vorbim cu noi înșine, într-o noapte sticloasă de iarnă, nu aștepți să primești replica cerului, deși ar fi binevenită. O pală de vânt se porni din senin și concertul ramurilor din arborii înghețați se revitaliză acoperind scârțăitul zăpezii sub pașii unei umbre care se apropia din spatele lui. Fulgi mari începură să cadă de pe crengile în mișcare stropind hainele celor doi cu pete de alb. Gabriel întoarse capul. În fața lui, fata părea o zână culeasă în anii prunciei din cărțile de basme. Ochii aproape căutau coperțile de pe care zâna albă tocmai s-a desprins pentru a deveni o statuie de gheață menită să-i taie calea.
— În secunda de care vorbești, pe pământ au dispărut zece generații de oameni.
— Da, probabil în urmă cu sute de ani.
— Ochii tăi întorc în univers lumina pe care o primesc de la aceste stele îndepărtate și peste alte sute de ani altcineva privind aceeași stea îți va putea citi gândul de acum.
— Dacă am putea descifra informațiile care dăinuiesc în lumina stelelor ne-am putea afla strămoșii. Am putea recepta gândurile din privirile lor.
— Cu sute de ani în urmă, chiar aici unde stai tu, a căzut un soldat. Ultima privire a îndreptat-o spre cer. Pe ochii tăi poate cade acum gândul lui. Doctore, poți să-i simți ființa? Poți să-i înțelegi gândul?
— Privirea lui este suferință.
— Întoarce-te în timp. Lasă-te în voia timpului. Lasă lumina să-ți inunde mintea.
— Îi caut sufletul. Trupul meu poate primi sufletul său rătăcitor.
Din înaltul cerului fără de sfârșit, dintre milioanele de raze care fulgerau pământul o rază singură găsi calea deschisă spre mintea lui Gabriel.
— Simți? adăugă ea fără pic de inflexiune în glas.
— Era rănit?
— Brațul lui sângera.
— Cineva puternic l-a ridicat și l-a ascuns. Nu a murit?
— Nu a murit.
— Repetă mereu un nume.
— Spune, doctore! Spune!
— „Iulia”! Da! Spune mereu „Iulia”! Cine este acest soldat?
— Baronul Aaron von Pieler. Un soldat austriac rănit în luptele cu turcii chiar aici.
Nori plumburii coborâră dinspre munți peste valea Oltului mușcând cu nesaț din strălucirea cerului. Pete mari de negură se presărau peste zăpadă murdărind albul strălucitor. Gabriel își desprinse privirea din înaltul cerului și se întoarse. În jurul lui întreg spațiul părea o gaură de întuneric. Ochiul înregistră fugar o imagine marginală, părând că o umbră înconjurată de un nimb alb se topea în negrul unei nebuloase ce înghițea luciul zăpezii.
Se îndreptă spre primul con de lumină din curte după care urmă drumul care ducea spre salonul-debara. La fel ca în prima seară, ușa se balansa purtată de vântul care se întețise simțitor. Cu spatele la ușă, o tânără era așezată la masă părând că citește liniștită o carte. Din pragul ușii, Gabriel încercă să-și facă simțită prezența.
— Domnișoara Iulia?
Tânăra se întoarse și aruncă o privire rece spre vizitatorul nocturn.
— Da. Sunt Iulia. Ce doriți?
— Sunt doctorul Gabriel. De azi sunteți pacienta mea.
— Atunci veniți mâine doctore. În halat alb, așa cum umblă doctorii.
Doctorul Gabriel nu reacționă în niciun fel la cuvintele Iuliei. Pătrunse în încăpere și întinse mâna spre cartea Iuliei. Brusc Iulia aruncă cartea și dintr-un salt se ghemui într-un colț întunecat al debaralei, după care strigătele ei dezlânate străpunseră noaptea. Gabriel rămase nemișcat câteva clipe încercând să găsească o soluție pentru a liniști pacienta. Din spatele lui apăru brusc, agitându-şi bastonul, tanti Crina.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Se apropie de Iulia și o cuprinse în brațe. O duse spre pat. Gabriel mai reuși să observe tremuratul puternic al fetei înainte de a se retrage în curte spre nu a înrăutăți lucrurile.
Focul arunca umbre schimbătoare pe pereții camerei. Lumânările pâlpâiau născând dâre de fum care luau și ele calea spre deschizătura aflată deasupra căminului. Cele două femei stăteau pe canapeaua veche privind spre flăcările jucăușe. Două ființe stăpâne peste misterul acestui loc se retrăgeau deseori aici pentru a-și alina suferințele.
— Nu-ți fie teamă. Nimeni nu te va mai răni.
— Bărbații sunt copii răi. Ei nu știu să se joace cu păpușile. Nu văd că suntem păpuși vii?
— Sunt și bărbați care ar vrea să te iubească.
— Crezi? Dar ei ne rănesc când ne iubesc.
— Uită bărbații aceia. Nu toți sunt la fel.
— Mi-au ars brațul, dar mai tare m-a durut iubirea lor.
— Gabriel este altfel. O să vezi. El poate iubi cu sufletul.
— Crezi că poate iubi o femeie ca mine?
— Închipuie-ţi că tu ești eu și eu sunt tu.
Cele două femei schimbară locurile pentru a da mai multă credibilitate acestei substituiri de persoane. Dialogul continua, două voci aproape identice schimbau cuvintele cu nonșalanța pe care ți-o poate oferi doar un suflet deschis, sincer. Substituirea fizică și de spirit odată înfăptuită, vorbele curgeau în același ton liniștitor.
— Ai făcut dragoste cu Gabriel?
— Da!
— Și nu te-a lovit? Nu i-a chemat și pe ceilalți?
— Nu. A fost chiar plăcut. M-am simțit ca o păpușă vie în mâinile lui.
— Crezi că ar putea să mă iubească și pe mine?
— Știu că te iubește. Primește-l în brațele tale și te vei convinge singură. După ce am făcut dragoste am fost în camera lui. Nu s-a atins de mine. M-a lăsat să-l iubesc în somn așa cum mi-a plăcut mie.
— Poate așa aș putea iubi și eu pe cineva. În somn. Mai povestește-mi. Spunemi despre Iulia și despre baron. Ei s-au iubit oare aici, pe această canapea?
— Am caietul la mine.
— Atunci citește. Așa-i că avea și ea o cruce pe braț?
Una dintre femei se ridică și se îndreptă spre jilțul de lângă foc ținând un caiet în mână, iar cealaltă, înfășurată în haina de blană, se așeză chiar la picioarele ei cuibărindu-și spatele în poala primitoare. Două personaje ale aceleiași ființe pictate pe aceeași pânză își căutau chipurile în lumina vie a focului. Ochii, de un albastru clar, primeau săgețile de scânteieri născute din furia lemnelor lovite de flăcări. Un zâmbet de fericire se instală pe chipul celei ce aștepta ca întreaga-i ființă să se contopească cu Iulia din povestea baronului. Un foșnet de pagini, întoarse una câte una, îi provocară fiori de căldură pe întreg spatele, corpul întreg primind ca pe un preludiu căutarea poveștii ce îi va mistui întreaga energie dornică de a se revărsa în iubire. Vorbele umplură camera acompaniate de muzica focului.
Tovarășii mei de arme, amețiți de băutură, aprinseră torțe și începuseră să mă caute. Se împiedicau de leșurile ce încă sângerau pe zăpada murdară și înjurau cu năduf făcându-i pe toți turcii păgâni. În acel moment, cuvântul „păgân” mă făcu pentru prima dată să mă rușinez. Am ascultat de atâtea ori predicile preoților noștri stigmatizând ființe lăsate de Dumnezeu, sau nu, nu de Dumnezeul meu, ci de Dumnezeul lor. Odată cu venirea dimineții păgânii întru Domnu’ vor fi aruncați în apele Oltului în vreme ce creștinii vor avea parte de îmbrățișarea primitoare a pământului stropit cu rugăciunile preotului. Dar acum cuvântul „păgân” nu mai avea pentru mine nicio semnificație religioasă. Simțeam moartea din jurul meu ca pe propria-mi moarte și știam că în moarte nu există credincioși sau necredincioși. Există doar tăcere. O tăcere infinită ce aparține obiectelor așa cum arătau sutele de cadavre presărate peste tot. Obiecte nefolositoare care nu ar mai fi trebuit să trezească în mintea omului decât compasiune și dorința de iertare. În ochii văduviți de privire al fiecărui trup, sigur se strecurase o ultimă imagine de trăire înfrumusețată de un chip drag. Dacă aș putea citi acea ultimă sclipire a ochilor înainte ca întunericul să absoarbă scânteierea gândului, mintea mea ar fi putut călători în spațiu și în timp explorând lumi necunoscute. Torțele se apropiau amenințător de locul în care mă găseam împreună cu cei doi săteni. Simțeam că venirea soldaților putea fi un pericol pentru cei doi și nu înțelegeam calmul cu care continuau să privească spre torțele de lumină ce înaintau haotic spre noi. Bărbatul continua să-mi adreseze îndemnuri prin care să mă facă să-i părăsesc, dar eu continuam să mângâi fața tinerei femei cu frica de a nu lăsa grimasa de nebunie să-i alunge frumusețea chipului. Într-un târziu bărbatul îndepărtă câteva crengi ale unui stufăriș și o gaură neagră se căscă în fața noastră. Mă traseră înăuntru. Fata mă ținea strâns de mână conducându-mă. Vocile soldaților se pierdură acoperite de vuietul apei ce părea că se zbate undeva deasupra noastră. Eram într-un tunel și după un drum nu prea lung aerul împrospătat de umezeala râului îmi umplu plăcut plămânii. O scânteie și, una câte una, lumânările din candelabru se aprinseră alungând întunericul. Apoi un izvor de flăcări se ivi într-un cămin săpat parcă într-o stâncă ce închidea camera pe o parte. Eram din nou în locul în care fusesem adus când căzusem rănit. Acum înțelegeam de ce fata plecase cu mine în prag de seară. Știa că nu se va întoarce la casa de la marginea pădurii, că va înnopta din nou în această peșteră. Eram convins că este o peșteră ascunsă pe malul Oltului. Ceea ce sigur nu știa femeia era că bărbatul acesta străin pe care se pregătise să-l înapoieze tovarășilor lui, își va goli sufletul de trecut și de un posibil viitor pentru a se hrăni cu zâmbetul ei fermecător chiar dacă va fi doar pentru o noapte. Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
— Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.
Lumânările își risipiră puterile, ceara curgând abundent pe pardoseala din piatră, iar întunericul începu să cucerească întregul spațiu. Când bărbatul ne-a trezit, eram îmbrățișați. Nu știu dacă ne-am iubit în acea noapte, dar știu că femeia avea în ochi strălucirea fericirii. Am ieșit pe furiș din ascunzătoare. În fața noastră, un spectacol oribil ar fi îngrozit pe oricine, dar se pare că sentimentele dispar cu desăvârșire la oamenii cuprinși de frenezia propriilor furii. Cadavrele erau golite de sânge în găleți care erau apoi revărsate peste zidul turnului care începu să întoarcă roșiatic razele prietenoase ale soarelui de dimineață.
Femeia se opri din citit. Locul vorbelor fu repede înlocuit de respirația regulată a tinerei ce-și rezemase capul în poalele sale. O cuprinse ușor și o așeză din nou pe divan, învelind-o cu haina de blană. Luă caietul și dispăru în întunericul tunelului.
Cântec de iubire
C-un râset cald aduci în inimi foc,
surâsul tău o lume ține-n loc
și ceru-ntreg e-n ochii tăi căprui
când tu iubirii zâmbet doar îi spui.
Sclipiri de-argint sub pleoape-s vii,
născute-n vise fără chiar să știi,
în albe nopți aș vrea să-ți fur
săruturi mii și mii iubiri să-ți jur.
În părul tău etern aș vrea să pun
mănunchi de clipe ce mereu apun
și alte clipe ce din timp culeg
să-ți fie-n plete dorul ce îl leg.
Din șoapta gurii mele-n zori de zi
un farmec de viori să pot trezi,
răspunsul dulce-al primei îndoieli
din vorbe reci ce nu au rânduieli.
Iubiri trecute ce mi-au stat în drum
fuioare curg ca umbrele de fum,
te vreau, te-aștept, îți sunt sortit
căci ochii tăi căprui au înverzit.
Bătrâni furați de zile
-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-
Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.
Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.
Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.
Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?